|
---|
FACULTATEA
C.- COLEGII Din câte am reținut, la Facultatea de Mecanică, seria noastră a cuprins 250 de studenţi, repartizați pe 8 grupe: două de TCM (272, 273), două de Motoare Termice (274, 275), două de Maşini Unelte (276, 277) şi două de Mecanică Agricolă (278, 279). Grupa mea a fost de Maşini Unelte (276) şi avea 32 studenţi. Pe parcursul ciclului de funcţionare au mai intrat 16 studenţi, râmași repetenți în anii precedenți, dar s-au pierdut 32, aşa încât numai 16 au finalizat studiile în seria noastră. Dintre colegii din anul I îmi amintesc: Agapie Constantin, Butyurca Ianoş, Bâtlan Viorel, Căpitănescu Ana, Dodoiu Silvia, Fasolă Adrian, Fasolă Adriana, Gal Csaba, Ganea Florin, Hudescu Vasile, Leon Dorel, Lupchian Toma, Nicolaescu Aurelian, Nicolae Ilie, Niculiţă Gavril, Spârleanu Dumitru, Şerban Andrei, Ţârcomnicu Alexandru, Vlăsceanu Nicolae, Zăgreanu George, Pufu Ioan, Selami Geait, Trifan Romeo... Prezint mai întâi colegii care au terminat în promoție cu mine: Leon Dorel. Încep cu el întrucât a fost colegul pentru care am avut şi am cea mai mare prețuire. Din câte ştiu a trecut printr-un liceu de mare prestigiu din Bacău, care a experimentat introducerea disciplinelor tehnice în Programa Şcolară. Nu ştiu cât de premiant a fost acolo, dar la facultate a mers excepțional, terminând de altfel ca şef de promoție pe Facultatea de Mecanică. Nu am atâtea cuvinte câte laude ar merita. Îl vedeam ca pe o eminență cenușie, cu un orizont larg de cultură şi o modestie ieşită din comun, un mugure de Mangeron. La examene îi eram chibiţ şi tremuram de emoție să-l ştiu că a obținut nota maximă. În cele 5-6 zile, cât aveam să ne pregătim pentru un anumit examen, majoritatea începea pregătirea asiduă din prima zi. După fiecare zi ne întrebam între noi, câte cursuri am parcurs. Leon începea mai greu şi făcea 1-2 cursuri pe zi, în primele zile, dar în ultima zi reuşea totuşi să termine şi începea să vină cu întrebări „durere”, de sinteză, de vedere în ansamblu şi întrebări capcană. Înainte de un examen a lăsat aproape totul pe ultima zi, dar în acea zi a intrat în transă şi a terminat târziu în noapte. În timpul acelei zile, într-o pauză, s-a recreat venind în dormitor la mine şi fără vreun motiv îmi zice: „te bag în p.m. măi nea Mircea!” Am rămas cu gura căscată şi am înţeles imediat că era un fel de simpatie relaxantă. I-am adresat şi eu ceva asemănător şi i-am atras atenţia, în glumă, că se scrântește dacă lasă toate cursurile pe ultima zi. Eram nespus de mândru că aveam un coleg atât de valoros. Pe parcursul anului universitar frecventa conștiincios la cursuri, dar nu se prea omora cu studierea lor. Obişnuia să-şi ocupe timpul cu lărgirea orizontului cultural. O perioadă de timp a mers la cursuri de Istoria Artei. La o facultate umanistă şi ne povestea cu patos multe aspecte ale antichității, iar noi eram cam neinițiați şi nu-l pricepeam. Mă cam plictiseau poveştile lui, dar îl admiram. Am înţeles că unii dintre studenții de la facultatea la care se predau acele cursuri apelau la Dorel să le împrumute caietul lui de cursuri. Lupchian Toma. Ce mic şi slab era când a intrat la facultate! Colegii i-au zis Ţâcă şi aşa i-a rămas, chiar dacă prin anii III- IV crescuse mult în înălţime. Provenea din satul Văsâieşti, comuna Comăneștii, judeţul Bacău. Tatăl lui, fost fierar, om necăjit, a venit şi m-a rugat să am eu grijă de băiatul lui, să meargă pe calea dreaptă. A aflat că sunt mai mare cu 7 ani şi îi eram apropiat. Când mai călca prin lături, îl certam şi-l strângeam tare de braţ şi el se văita: „Văleu, osul mă nea Mircea!” M-a impresionat memoria lui Ţâcă, care l-a ajutat să fie printre cei mai buni studenţi. Avea un suflet excepțional, se împrietenea cu toţi colegii şi nu am auzit să se certe cu cineva. Era un băiat de gașcă, participant la mai toate activităţile distractive şi sportive. A căpătat şi unele mici defecte: fumatul, pokerul, băutura. Avea talent deosebit la fotbal, dacă se putea îl mânca pe pâine. Cu fetele nu prea le avea căci era timid şi nu îndrăznea să cucerească fete. Ţin minte o poantă când un coleg de la Industrie Uşoară, Gică Răducanu, ţigănuşul meu de Buzău, a venit la fereastra camerei de cămin, când eram prin anul IV şi stăteam la parter în Codrescu şi-i spune: „Tomiţă, hai la femei”. Tomiţă i-a răspuns: „Merg, că doar nu mă doare gura”. Eu l-am tachinat imediat: „Da ce Tomiţă, tu cu gura...?” Au râs colegii cu poftă pe seama lui Ţâcă. A mai avut o expresie care m-a impresionat, când, după o oră de Limbă Franceză se tot bătea peste gură şi se căina: - Să nu ştiu eu ce-i „Je suis?!”, din care cauză l-am tot tachinat şi noi: - Cum măi Tomiţă, nici „Je suis” nu ştii să spui? Spre bucuria mea, după terminarea facultății, Ţâcă a fost repartizat în Suceava ca şi mine. S-a remarcat de la început ca băiat de comitet, cu priză la oameni şi cu multă iniţiativă. A ajuns repede şeful Secţiei Sculărie şi mai apoi activist la Comisia Economică Județeană. A devenit cam arogant şi îşi etala tupeul în toate împrejurările. Avea ca şef pe un anume Constantin, care era un beţiv notoriu. De fapt cei de la partid, străluceau mai mult prin culoarea roşie, bahică. Era specifică şi lui Gârba, primul secretar al judeţului şi „tovarășei” Elena Leuștean, secretara cu probleme de învăţământ a judeţului şi lui Done, primul secretar al municipiului Suceava şi....Cu ocazia unei vizite la Uzina Mecanică, a unei delegații poloneze, şcoala noastră a organizat o masă la care a participat comisia respectivă, conducerea uzinei şi Tomiţă, din partea Comitetului Judeţean de Partid. Tomiţă s-a îmbătat şi a făcut gesturi obscene la adresa directorului Chifan. Chifan ori nu vedea ori se prefăcea că nu vede. A început Tomiţă să cânte, repetând ca o placă stricată de patefon: „Foaie verde şi-o lalea /Frumoasă pasăre-i porcul” şi „ O pasăre cânta / ce p...a mea, ce p...a mea” Zăgreanu Gheorghe, a fost un coleg apropiat mie, căci am avut adeseori nevoie unul de altul. Am studiat împreună Limba Germană şi el o cunoştea la perfecție, căci făcuse studii în limba germană, pe când locuia cu părinţii la Braşov. Mi-a fost de mare ajutor, pentru a pluti în sfera germană, eu fiind începător. În acelaşi timp el apela la caietele mele de notiţe de la diverse materii, din cauza absenţelor pe care le făcea, fiind legat de sănătatea şubredă a mamei lui, care de altfel a şi murit pe când el era prin anul III. A rămas singur în apartament, în apropiere de Podu Roşu şi a atras în gazdă, pe rând, câţiva colegi. Am dormit şi eu de câteva ori la el, într-un pat cu arcurile făcute ferfeniță şi care îmboldeau pe toată suprafaţa de contact cu corpul, dar eram tineri şi nu ne păsa de asemenea înghionteli. Somnul mai lung şi relașul din apartamentul lui au avut efecte negative asupra a doi colegi: Trifan Romeo şi Selami Geait. Trifan Romeo, până a găzdui la Zăgreanu, avea rezultate bune la învăţătură, dar a devenit specialist în absenteism şi după semestrul I al anului III a fost exmatriculat şi trimis pentru un an în producţie. Îmi aduc aminte despre ședința UTC, care s-a ţinut într-un amfiteatru din Corpul B şi la care s-a luat decizia politică de trimitere în producţie. Eram nedumerit şi cred că am ridicat lăbuţa ca un pisoiaș „inocent”, că de fapt ridicatul mâinii era o formalitate, treburile fiind hotărâte din culise. Selami a stat la Zăgreanu în semestrul II al aceluiaşi an şi a avut aceeaşi soartă, repetarea anului de studii. Mi s-a întins şi mie cursa aceea, de a locui la Zăgreanu şi nu ştiu ce m-a oprit. Eram prea tare legat de colegii de cameră, aveam o teamă de neprevăzut, eram dependent de conştiinţa de grup care mă făcea să mă simt penibil dacă rămâneam în urmă cu ceva. Chiar şi aşa prin anul acela III, am trecut printr-o stare de apatie şi somnolență care mă îngrijora şi din care cu mare greutate am ieşit. Mă mutasem în patul de la perete, părăsit de Geait şi patul acela parcă era predestinat repetenției. Îmi era greu să mă scol şi să merg la cursuri şi seminarii şi aveam coșmaruri că voi rămâne repetent, catastrofă pe care nu mi-o puteam accepta. Am avut inspirația de a schimba patul cu Bandrabur Puiu şi am trecut la patul dintre Puiu şi Tomiţă. A fost incredibil cât de mult m-a schimbat această schimbare. Am devenit sensibil la orice mișcare a colegilor, simțeam când se mișcă vrednicii grupei: Niculiță Gavril şi Nicolae Ilie. La rândul meu îl mobilizam pe Lupchian Toma. Puiu Bandrabur a luat-o, în locul meu, pe un somn pasional, dar avea noroc de amica lui, care îl scotea adesea la bibliotecă şi-l impulsiona pentru cursuri. Şi aşa el repetase un an şi acum nu mai îşi permitea cu încă unul. Trebuia să-şi dovedească şi onoarea faţă de prietena lui. Revenind la Zăgreanu, pot spune că nu a căzut în capcana colegilor pe care i-a găzduit, că ştia să acționeze la timp pentru a nu rămâne de izbeliște. Am mers i eu de câteva ori în vizită la amicul Zăgreanu şi am fost impresionat de atmosfera plăcută a unui cămin familiar, soarele luminos şi muzica dată mare la un bloc apropiat. Mă simt şi acum prizonierul muzicii lui Remo Germani, cu „No nan dare con tambura”. Zăgreanu era şi cam afemeiat şi îi venea ca o mânușă situaţia lui de unic proprietar al apartamentului, că atrăgea pipițe şi se lăuda cu aventurile lui sexuale. În Ajunul Crăciunului din anul III am mers cu grupa să-l urăm, acasă la bloc. Am dat şi de tatăl lui, un tip cam trecut, dar cu mutră de neamț şi cam lăudăros, dar foarte distractiv. S–a lăudat că a jucat fotbal în Italia la Juventus Torino, că are şi o fotografie cu echipa, pe care ne-a arătat-o. Cu naivitatea noastră, am crezut şi-l admiram, dar am aflat mai târziu de la fiul lui că n-a fost aşa. Ne-a plăcut totuşi de acest tată şi am cântat împreună colinde. La întoarcerea spre cămin au fost câteva faze de pomină. Când am ajuns la Mitropolie, unora le-a venit să facă pipi şi unde şi-au găsit decât pe gardul Mitropoliei. Ţârcomnicu încerca să facă pipi şi nu reuşea să pornească, mărturisindu-şi necazul faţă de Leon. Dorel îi dă un avans şi erupția se declanșează. Comicul a constat mai mult în aceea că Dorel explicându-ne despre aventura cu Sandu Ţârcomnicu, avea o faţă atât de haioasă că noi ne prăpădeam de râs. El credea că noi râdem de ceea ce spune, dar noi râdeam de faţa lui. Poate că şi mintea noastră încețoșată îi ponosea faţa lui Dorel, dar vedeam cum partea de sus a feței lui era ca într-o oglindă concavă iar partea inferioară ca în oglinda convexă. După terminarea facultății Gigi Zăgreanu a fost repartizat la Fabrica de Tricotaje din Suceava. Locuiam în acelaşi bloc şi ne vizitam destul de des. Treptat am redus întâlnirile cu el căci în probleme de femei era fără scrupule. Puteai să ai o prietenă şi mutălăul nu ezita să o cucerească temporar, pentru a-şi satisface capriciile de afemeiat ce era. Se şi lăuda cu aventurile lui, victime fiind femei căsătorite. După câteva luni şi-a făcut transferul la Iaşi şi ne-am reîntâlnit doar la revederea organizată după zece ani de la terminarea facultății; Agapi Constantin, un coleg chipeș, de prin Botoşani, tipul moldoveanului sadea, molicel şi bunicel, retras în el cu hobbyul ce-l avea, radio-amatorismul. Era cam la limita inferioară a rezultatelor şcolare, dar era şi nu a repetat vreun an. Avea o mândrie comportamentală şi nu se amesteca în treburi neortodoxe. Prin anul III, pe când era de serviciu la cantină s-a îndrăgostit de o fată de la Industrie Uşoară, de care a legat o relaţie trainică. Îmi aduc aminte de Ajunul Crăciunului din anul III, când am mers cu grupa să-l urăm pe Zăgreanu şi când aproape toţi colegii s-au cherchelit, el a avut momente nostalgice şi a povestit cum s-a îndrăgostit şi o descria ca pe o zână. Era cea mai frumoasă fată pe care a văzut-o în viaţa lui şi plutea de fericirea că a cunoscut-o. Îşi făcea curaj ca în ziua următoare o să-i spună „Bună ziua!” Costică a obținut repartiţie la el în Botoşani şi a avut o bună prestație profesională dar a îmbrățișat şi cariera politică, activând la Comisia Economică a Comitetului Judeţean de Partid Botoşani. Nu ştiu ce a făcut după 1989, dar cred că a trecut la FPS ca şi activiștii de la Suceava; Am aflat la una din întâlnirile noastre de după 1990, cred că la aniversarea a 40 de ani de la absolvirea facultății (2008), că lucra la FPS și se ocupa de contracte cu fonduri Phare. Ţârcomnicu Alexandru, Un oltean ambițios, bine clădit fizic, cu aliură de june prim. Nu avea probleme cu corigențele şi era foarte cumpătat. Dacă-l călcai e bătături se supăra şi cu greu îşi revenea. Obişnuia să facă glume la adresa altor colegi, dar devenea irascibil când se simțea depășit. Prin anul III ne-am format o grupă de 4 nefumători şi am locuit în aceeaşi cameră (eu, el, Nuțu Ioan şi Vlăsceanu Nicu). Eram mulţumiţi căci aveam cameră la parterul căminului 30 Decembrie şi nu aveam treabă cu fumul de țigară. Mai aveam treabă cu aghioasele lui Nuțu şi patimile îndrăgostiților Sandu şi Nicu. Sandu avea o amică de la Filologie, fată apetisantă însă cam aiurea cu materia ei de bază. Am prins, întâmplător în mână o scrisoare a ei către Sandu şi am rămas stupefiat de analfabetismul ei ortografic. Nicu, îndrăgostit, era melancolic şi deborda poezioare patetice la adresa țintei. I s-a pus pata pe o fată din an mai mic, un chip frumos şi cu profundor exagerat, care o făcea foarte apetisantă pentru o partidă de amor. Nicu era lulea după ea şi-i dedica poezioare. Într-o zi a pândit venirea fetei la masă şi a prins curaj a se aşeza lângă ea şi o colegă a ei. Nu ştiu ce i-a scris, dar din povestirea lui am aflat că fata ar fi întrebat pe un alt coleg dacă mai sunt sonați din ăștia pe la noi. Până la urmă s-a liniştit Nicu şi a prins o legătură cu o fată de la Chimie Industrială, de care nu s-a mai despărțit până la moarte. Din cauza acestei fete Nicu a acceptat să repete anul III, pentru a fi coleg de promoție cu amica lui. După ce şi-a împlinit sorocul de a-i vedea la casa lor pe cei doi fii, Vlăsceanu a trecut între cei drepți. Dumnezeu să-l aibă în pază. Vorbesc aici despre Nicu şi Nuțu, pentru a nu vorbi separat, căci ei au rămas de căruţa grupei noastre, dar mi-au rămas în inimă. Nicu era din Brăila şi culmea că a prins repartiţie la Buzău la Fabrica de Mase Plastice, împreună cu soţia lui. Spun culmea deoarece eu fiind din Buzău m-am înstrăinat tare, ajungând la Suceava. Am mers cu ani buni în urmă în vizită la Nicu. Era foarte mândru de realizările lui, cu doi băieţi care erau studenţi la acea vreme şi o casă de vacanță la Monteoru, alături de un alt fost coleg, Pufu Ioan. Nuțu Ioan era un om cu 14 ani peste vârsta normală a colegilor acelei promoții şi cu 7 ani mai mare ca mine. Era mic de statură, cam ca mine, dar avea conformație solidă, vânjoasă. Deşi era harnic şi ambițios nu reuşea să fie la nivelul cerințelor şi suferea amarnic. Prin anul III, coleg de cameră fiind, am asistat la o cădere depresivă a lui, pentru situaţia de repetenție în care se afla. A plâns de se zguduia dulapul de care se sprijinea. Simțeam o milă imensă pentru el, dar eram superficial şi mi se părea că asta merită. Revenind la Sandu Ţârcomnicu, îmi amintesc că ne hârjoneam adeseori prin dormitor, eu fiind mai copt decât el şi mai vânjos, mă ridicam de pe pat cu el în spate. La întâlnirea de zece ani de la terminare, am întâlnit un Sandu mai oltean, mai orgolios şi mai supărăcios. La un moment dat a început să glumească pe seama mea şi cum eram rău de muscă, l-am împușcat cu multe glume. Am fost cam debordant şi asta l-a supărat într-atât că mi-a interzis să mai vorbesc cu el şi m-a desconsiderat total. Ferească Dumnezeu când se supără olteanul. Nu am apucat să mai vorbesc niciodată cu el, dar sora lui fiind ingineră chimistă la Suceava, m-a mai ţinut a curent cu situaţia fratelui ei. Am aflat că s-a descurcat foarte bine profesional, ajungând chiar inginer şef la Uzină de Aluminiu Slatina, că s-a însurat cu o fată din familie bogată, că are copii, apoi că a rămas în Franţa şi acolo se descurca greu cu un loc de muncă şi mai apoi că a murit. Ce trist este Sandule că ai trecut ca o valiză prin gara vieţii mele! ; Ganea Florin, un coleg elegant, cu aliura lui Corneliu Mănescu, ceva mai suplu, provenind din Bucureşti. Se descurca foarte bine la examene, având şi avantajul prieteniei cu Leon Dorel, de la care putea împrumuta unele cursuri şi idei, foarte explicite. Faţă de mine era ceva mai rezervat, fără a putea fi bănuit de aroganță. Cea mai frumoasă amintire cu el o am din excursia pe Valea Prahovei, de prin anul IV. Excursia am organizat-o noi cei care efectuam practica la Uzinele 1 Mai din Ploieşti. Am mers cu autobuzul până la poalele muntelui Ciucaș, la Cheia şi de acolo am plecat în grupuri pe diferite trasee. Eu am mers doar cu Ganea şi pe lângă plăcerea de a admira peisajul montan am avut şi o mică aventură, care s-a dovedit a fi umoristică, până la urmă. Locurile prin care am trecut nu prea erau împădurite şi se putea observa în depărtare crestele muntelui. Vremea era schimbătoare din 10 în 10 minute şi noi eram cam neechipați, dar ne plăcea. Deodată, chiar pe vârful cel mai înalt, pe unde ne ducea cărarea, am văzut ceva ce semăna a namilă de urs brun. Discutam cu Florin şi ne făceam reciproc curaj, căci cale de întoarcere nu prea aveam. Calea de întoarcere ne-ar fi depărtat de locul convenit pentru întâlnirea cu autobuzul. Am purces a merge înainte, cu teama că am putea s-o încurcăm dând nas în nas cu ursul. Florin mergea în urma mea şi partea comică era că spunea cum va speria el ursul. Spunea că are în rucsac două cutii de conserve şi o să le ciocănească tare între ele şi va speria ursul. Eu i-am zis să fugă cu gluma că sperie ursul, dar şi eu mă ambalam, spunând că aveam o sticlă de lapte, plină cu apă şi am să-i dau ursului în cap cu ea şi cu ciobul îl masacrez. Ne-am tot apropiat şi deodată ursul a dispărut, iar noi am cugetat că s-a deplasat în spatele piscului şi când vom ajunge acolo ne va prelua, apărând de oriunde. Când am ajuns la locul cu pricina numai ce-l văd pe Florin că trece în faţă, pasă-mi-te ca în caz de nevoie s-o poată rupe la fugă şi să rămân eu prada. Apare namila respectivă la 15-20 metri distanţă de noi, dar era o namilă de câine ciobănesc, cu jujău la gât şi destul de calm. Mai în vale era o turmă de oi, cu ciobanii ei. Nici aşa nu eram complet liniştiţi căci nu ştiam intenția namilei, oricum era mai acceptabil să ne muște căinii decât să ne pălmuiască ursul. Altă amintire cu Ganea o am de la o așteptare pe holurile institutului înainte de intrarea la un examen. Starea de așteptare crea stres şi pentru a ieşi din aşa ceva ne mai ţineam de șotii. Ca un acces de descătușare, Ganea mă prinde în braţe şi dă-i efort să mă urce pe pervazul ferestrei. Cu o reacție rapidă, nu ştiu de unde apărută, l-am apucat şi eu şi ţup cu el pe pervazul ferestrei. A rămas mască şi mi-a scornit porecla „Sârmă de Buzău”. Înafara de întâlnirea de după 10 ani, la care foarte puţin am conversat, nu l-am mai văzut pe Ganea ci doar am aflat despre el, de la Dorel, că ar fi prin Franţa şi se descurcă bine; Cam la începutul veacului 21, am reușit să-l contactez prin Skype și se afla în insula Saint Martin, ca pensionar. Arăta ca un pirat (cu barbă respectabilă și cu trabucul mai mereu în gură, cu vorbire răgușită tabagică). Acolo se afla în tranzit către Canada unde-și are copilul. De vreo 4v ani a ajuns în Canada, dar nu e prea încântat de clima de acolo, rece, față de plăcerile băilor calde din Saint Martin. De un timp nu prea mai am conversații cu el. Niculiță Gavril, om cu cca 12-13 ani mai mare decât generația anului respectiv şi cu 6 ani mai mare ca mine. Era extrem de serios când era vorba de pregătirea în specialitate, dar deosebit e șugubăț în relaţiile colegiale. În ultimii ani a locuit în aceaşi cameră cu mine şi mi-a făcut deosebită plăcere să conviețuim. Era totdeauna primul la program, mobilizându-mă şi pe mine şi mergea cu multă conștiinciozitate la bibliotecă, ca omul cu responsabilitate familială, căci trebuie să spun că era căsătorit şi avea şi copil mic. Sâmbăta se ducea acasă la Pașcani şi revenea lunea. Ea un fel de navetă săptămânală. La începutul facultății se descurca mai greu, dar nu avea corigențe. Cu cât a înaintat în ani de studiu şi disciplinele parcurse aveau legătură mai multă cu practica, s-a descurcat de la bine până la foarte bine. Butyurka Ianoș, om serios, cam de aceeaşi vârstă cu mine. Era foarte preocupat de studiu şi a progresat în mod sistematic până la foarte bine. Îi plăceau glumele, dar până la o limită şi dacă se putea să iasă el mereu deasupra. Am admirat până la gelozie corectitudinea lui şi priceperea multilaterală. Am o amintire foarte plăcută de la o excursie pe dealurile din împrejurimile Iașului, la o zi de Paşte. Excursia am făcut-o per pedis şi la ieşirea din Iaşi am găsit de am cumpărat un miel. Mirosea tare a stricat şi credeam că n-am să mănânc eu din hoitul acela. Ajunşi pe o pajiște de pădurice, se apucă Ioncsi să spele mielul, să-l împăneze cu usturoi, cu slănină, să-l ungă cu boia şi să introducă o țepușă prin el. Focul, proțăpii, mirosul apetisant de friptură stropită cu vin, ne-au dat un strop de rai gastronomic, alături de peisagiile nemaipomenite, stropite cu raze de soare. Prietena lui Ioncsy ne-a făcut câteva poze în care ne-am maimuțărit cum ne-a trecut prin cap şi la care privesc şi azi cu respect şi nostalgie. Ne-a prins seara acolo şi a trebuit să orbecăim prin întuneric la întoarcerea spre casă. Ne amuzam din orice, cu toate că nu am consumat băuturi spirtoase. Am trecut printr-o pădure tânără şi fiind beznă, pipăiam terenul cu picioarele şi crengile cu mâinile. Am luat inițiativa ca şef de coloană şi transmiteam „creangă la cap!”, „creangă la mijloc!”, „pantă!”, „pantă în mod abrupt!”. Transmisiile mele erau repetate din om în om şi să fi văzut hohote de râs. Nu cred să fi râs altă dată mai cu poftă ca atunci. Poate aveam ceva reținere faţă de Butyurka. Simțeam că are ceva de ascuns în sentimentele lui faţă de nația română, un pic de frustrare răutăcioasă; Gaal Csaba. Tot maghiar şi tot din Târgu Mureș ca şi Butyurka, tot serios, ambițios, cu orgoliu unguresc şi un pic șovin. Avea cu 2-3 ani mai puţin ca mine şi o bună experienţă profesională. Mă simțeam ataşat de el şi-i apreciam corectitudinea, umorul, simțul de răspundere. De altfel toţi maghiarii pe care i-am cunoscut m-au impresionat plăcut prin calitățile amintite la Csoby şi Ioncsy. Era un pion activ al grupei, cu șarm şi iniţiativă; Şerban Andrei, a fost un coleg provenit din Iaşi, probabil dintr-o familie bună. Era chipeș şi elegant. Avea o minte clară şi succese la toate examenele. Avea un cerc restrâns de prieteni din rândul celor mai elevați şi nu prea dădea atenţie celorlalţi. După terminarea facultății, am aflat că a stat un timp ca asistent universitar, apoi ar fi plecat în străinătate, prin Canada; Nicolae Ilie, venit de prin zona Ploieștiului, parcă de pe la Breaza. Era un băiat conștiincios, cu vreo trei ani mai mare decât promoția, dar mai tânăr decât mine. Înainte de facultate lucrase în învăţământ în mediul rural. După câte ne-a povestit, am aflat că a jucat şi fotbal pe la o echipă mică şi a avut un accident, o lovitură cu capul în bara porţii, de la care i s-au tras unele complicații. Probabil că din cauza aia era cam zurliu, uneori, şi naiv. MAMA LUI ILIE Orologiul sună unu - jumătate Sărmanul Ilie, nu cred că i-a căzut prea bine la suflet, în starea în care se afla, dar oricum a devenit ceva mai degajat. Stan Ion, un ieșean foarte frumos, mediocru la învăţătură dar cu mare succes la fete. Nu prea mi-l amintesc de pe la cursuri, dar la o practică de prin anul III, la Roman, a creat o aventură cam sălbatică, aducând în căminul unde eram cazați, la Grupul Şcolar Roman, o muieruşă foarte frumoasă şi renumită ca vedetă ahtiată după sex. A adus-o Stan în curtea internatului şi după ce s-a înfruptat el, a chemat şi alţi colegi. Nu ştiu câţi au participat la acea poștă, dar parcă Jimi Pufu a fost mai insistent şi aproape sigur a contribuit. În internatul acela erau şi nişte adolescenţi, care simțind mirosul sexului frumos se tot agitau prin curte, poate, poate le pică şi lor o bucățică. Fetei i-a plăcut sau poate nu a avut totală satisfacție aşa că a venit şi a doua zi, dar prin cătina de pe prundurile râului Moldova. Noi am mers la scăldat şi Stan a adus sugativa. Eu m-am scăldat şi am avut oarecare scârbă știind că prin tufele de cătină se mergea la „poștă şi am aflat că la un moment dat tipa a vomitat. Interesant a fost şi prezenţa Silviei Dedoiul. Nae a noastră a strat cuminte pe plajă şi nu ştiu ce o fi fost în căpșorul ei că simțea ce se petrece în jur, dar ea avea o constituție cam masculinizată şi exista şi respectul colegial, aşa încât nimănui nu-i trecea prin cap să o atingă cu ceva. La întoarcerea spre cămin, am fost veseli de parcă nu s-a întâmplat nimic şi în frunte cu Leon, cântam: Spârleanu Dumitru, un oltean foarte ambițios, trecut puţin şi prin producţie înainte de venirea la facultate şi mândru de situaţia lui politică, fiind uns ca membru PCR. Apărea încrâncenat în lupta lui pentru formarea ca inginer şi nu prea avea tangențe de colegialitate. Nu se prea glumea cu el, căci nu prea prindeau glumele. Am imaginea lui dormind la rece, învelit cu o pătură până peste cap şi încălzindu-se prin propriul suflu. Probabil că era o inovație a sistemului de încălzire oltenesc. În afară de experiența negativă pe care am avut-o cu el la Geometrie Analitică, experienţă menţionată mai sus, am mai avut un fel de aventură care m-a lăsat perplex la vremea respectivă şi pe care acum o văd că ar fi fost comică. Spârleanu văzând că nu am prietenă, ce şi-a zis hai că ăsta-i partidă bună pentru o colegă a soţiei (de puţin timp devenise familist şi făcea vizite la colegele soţiei lui). Mi-a propus să mă întâlnesc şi să mă lipesc de acea fată. Zis şi făcut, într-o după amiază îmi iau inima-n dinţi şi hai la adresa cu pricina. Nimeresc într-o cameră mare cu o baldachină de femeie şi o baldachină de fată şi nici nu vreau să mai reţin cât de mic putui să fiu. Azi fac o comparație cu o zicală rostită des de un fost coleg profesor de liceu, atunci când era decepționat de ceva anume : „Parcă mi-a fătat o mâță-n gură!”. Au trecut anii de la terminarea facultăţii şi nici nu reţin dacă l-am văzut pe Spârleanu la întâlnirea de zece ani de la terminare, dar am aflat că a trecut în învăţământ şi a ajuns chiar inspector şcolar. Avariția lui l-a trimis acolo unde merita. Am aflat de la fostul coleg Aurelian Nicolaescu, cum că Spârleanu s-a mânjit cu șpagă şi a mers până acolo încât să pretindă șpagă cu amenințări asupra candidaților. După ce a introdus un candidat la liceu, a mers acasă la părinţi să le ceară spaga care-i fusese promisă. Aceştia nu aveau bani, drept care au fost amenințați cu corigențe şi excludere. Atunci cetăţeanul vizat a anunţat miliţia şi s-a organizat un flagrant. La ieşirea pe poarta gospodăriei acelui ţăran, a apărut miliţia şi a găsit la Spârleanu cei 5.000 lei marcați. Impostura i-a adus lui Spârleanu doi ani de închisoare şi excludere din învăţământ. De atunci n-am mai aflat de el; Bandrabur Puiu, un coleg blonduţ, care venea în grupa noastră după o repetenție, dar părea destul de capabil şi cred că a repetat anul intenționat pentru a termina odată cu amica lui de la Industrie Uşoară. Era plăcut şi isteț, participant la viaţa spirituală a grupei şi îndrăgostit lulea. Locuia în aceeaşi cameră cu mine şi l-am rugat să facem schimb de paturi căci patul de la perete în care stăteam era cam magnetizat şi cu greu mă puteam desprinde de el, dar de toată problemuța asta am amintit mai sus când vorbeam despre viața de cămin. Puiu era unul dintre colegii care aduceau mare contribuție la atmosfera plăcută a camerei şi a grupei. Avea totdeauna o participare bonomă la viaţa grupei. După terminarea facultăţii l-am revăzut după zece ani şi am dedus că era bine aşezat la casa lui, având de soţie pe aceaşi fată cu care era amic pe vremea facultăţii. L-am mai regăsit când am mers într-o vizită prin Sibiu. El era mecanic şef la Uzina Mecanică şi nu am putut decât să schimbăm câteva cuvinte. A venit şi el prin Suceava şi m-am trezit că-s invitat la hotel pentru a sta puţin de vorbă. Am luat o sticlă de vin şi am discutat despre trecutul nostru şi despre situaţia la timpul în care ne aflam, dar parcă a ieşit dezamăgitor. Fiind ora târzie şi ziua următoare încărcată cu multe responsabilități, nu am putut savura regăsirea. Poate că trebuia să-l fi invitat la mine acasă, dar la ora aia şi cam pe nepregătite o dădeam şi mai tare în bară. Bălțatu Valentin. Încep cu el căci a parcurs anul V cu noi, dar nu ştiu dacă l-a şi terminat, dar sigur nu a participat la Examenul de Stat. Era un coleg venit la noi prin repetenție. Era blonduţ, faţa mare, destul de matur, din moment ce era pe al 13-lea an de facultate. Era cel mai longeviv student şi numai o pilă pe care o avea pe la rectorat a făcut să nu fie exmatriculat definitiv. Părea un suflet bun şi era volubil, dar mințea de îngheţau apele. Într-o zi mergeam la Copou să jucăm o miuță, lângă turnul de parașutism şi Bălţatu ne povestea dezinvolt despre unele întâmplări din viaţa lui. Căpitănescu Ana, o colegă frumușică şi cam dolofană, cu suflet bun şi cu personalitate puternică. Am admirat devoțiunea paternă a tatălui ei, care făcea plimbări emoționale pe holurile din faţa sălilor de examene, pentru a-şi susţine fetiţa. Aveam oarecare afecțiune de amiciție camaraderească. Cel mai pitoresc moment al colegialității noastre a fost în vie la o fermă din apropierea Iașului, când ne-am pozat mâncând amândoi din acelaşi strugure. Parcă era o prevestire că ne vom revedea şi colegi de serviciu şi de cabinet, câţiva ani buni la Grupul Şcolar Nr. 1 Suceava. La acest grup şcolar am împărţit multe succese şi greutăți, am băut multe cafele împreună, am sărbătorit diverse evenimente şi ne-am uns pauzele dintre ore cu slană şi ceapă. Prin 1995, după ce eu am trecut la Inspectoratul Şcolar, ea s-a îmbolnăvit, având o tumoră pe vezica urinară şi a tras mult până şi-a restabilit sănătatea. Dacă nu ar fi avut o voință de oțel, ar fi fost trecută de mult în neființă. Este căsătorită cu un medic veterinar, Micu George, care după revoluția din decembrie 1989, nu a mai profesat, dar a trecut pe afaceri cu acțiuni şi s-a descurcat destul de bine financiar. Eu l-am admirat pentru valoarea lui şi pentru talentul ca pictor. Drept admiraţie, cu ocazia unei seri distractive i-am compus ceva ce s-ar crede a fi o poezie „Odă unui Shogun”. Mi-a părut foarte rău să aflu că Anișoara, după un timp, nu prea era fericită în căsnicia ei, căci nu prea avea înţelegere şi chiar primea peste gură unele replici ale celui de care-şi legase viaţa şi cu care zămislise două frumuseţi de fete. Se simțea cam marginalizată şi fără drepturi de exprimare. Vlăsceanu Nicolae, coleg de prin Brăila, înalt, bruneţel, care semăna un pic cu Alain Delon. Era foarte inteligent dar a dorit să repete anul III, pentru a termina odată cu aleasa inimii lui, o fată de la Chimie Industrială. Era o fire melancolică şi avea înclinații poetice. La un seminar cu domnul Ciobanu, la Analiza Matematică, am purtat un duel poetic cu el. Eu l-am ironizat pentru lipsa de atenţie la oră, iar el a compus un fel de analiză poetică a desfășurării orei. Reţin puţin din ce a prezentat: Selami Geait, un turc sau tătar, foarte simpatic, care mi-a fost coleg de cameră, cam doi ani şi jumătate. Era isteț şi ambițios, sociabil şi comunicativ. De multe ori făceam antrenamente şi concursuri în cameră (genuflexiuni, flotări, întinderea extensorului,...) şi el se dovedea musculos, dar şi un pic cam leneş şi i-a scăpat o zicală care a devenit celebră pentru noi: „Ce-s prost să fac mușchi pe blat?”.
Nu prea ştiu ce a fost în capul lui Geait că s-a lăsat ademenit de Zăgreanu şi din semestrul doi al anului III, a mers în gazdă la acel coleg. Era el somnolent când îl îmbrățișa patul de la peretele din camera noastră, dar tot ţinea pasul cu grupa. Adeseori îi deranjam somnul, spunându-i că a venit lăptăreasa, sau că-l cheamă cadânele. Din acel moment s-a lăsat în dorul lenei şi a început să cam fenteze cursurile şi a tras concluzia la sfârşitul anului de studiu. Probabil pentru frumuseţea acelui an, l-a repetat. Mi-a părut nespus de rău că nu mai aveam aşa amic, cu care să șuguiesc de câte ori se iveau ocazii. După terminarea facultăţii am avut plăcerea să-l revăd de câteva ori. Înainte de 1989 a venit prin Suceava şi m-a rugat să-l ajut a-şi procura porțelanuri, pe care să le valorifice în Turcia. L-am ajutat, dar am avut o reacție cam deplasată când a încercat un gest de recunoștință, de a-mi oferi un săpun, pe care i l-am aruncat înapoi şi a căzut pe jos. Nu ştiu ce mă apucase, dar nu concepeam să primesc ceva de la el, considerând că l-am sprijinit cu toată plăcerea şi necondiționat. Îmi spusese că a făcut demersuri să se mute în Turcia şi aş fi preferat să-mi spună că-mi va trimite de-acolo o vedere. Aveam eu atunci imaginea libertății prin corespondența cu străinătatea. După eliberarea ţării de sistemul ceaușist, Geait a revenit prin Suceava, cu băiatul lui, Caner, pentru a-l angaja la o firmă turcească din Suceava şi pentru a-i căuta gazdă. M-a vizitat atunci şi cred că a sperat să-i ofer eu gazdă şi mi-a părut rău că nu i-am putut oferi. Fiecare îşi ştie ale lui şi îmi cădea greu o obligație în plus şi apoi mă temeam că voi dezamăgi prin condiţii sub aşteptări. Mi-a părut şi că nu am fost pregătit să-l omenesc pe Geait, după cum merita. Băiatul lui, Caner, mi-a făcut o impresie excepțională, prin maturitatea psihică, bunul simţ şi modestia de care dădea dovadă. Caner, după o perioadă de lucru în Suceava s-a mutat în Turcia şi am avut mare noroc că i-am luat adresa de mail şi că pot coresponda din când în când cu el şi cu Geait; * Nuțu Ioan, un coleg venit din producţie de prin zona Bicazului, mai în vârstă cu 12-13 ani decât promoția. Era bondoc şi ambițios, dar nu-l prea ajuta memoria şi a chinuit mult examenele. Era nefumător, din care motiv am şi făcut convenția de a locui împreună în cameră în anul III. Pe fondul stresului suferea de tulburări digestive şi adesea ne parfuma cu nişte vânturi foarte puturoase. Mi-a produs mare milă pe la sfârşitul anului III, când a plâns de se cutremura dulapul de care se ţinea, în dormitorul nostru, întrucât îşi dădea seama că pierde anul şi la vârsta lui era greu de acceptat. Nu mi-a fost chiar amic, căci el avea comunicare mai mult cu Viorel Bâtlan, om de aceeaşi vârstă. Nu ştiu cum a terminat facultatea, am impresia, totuşi, că şi-a îndeplinit visul; * Pufu Ioan, un băiat de pe la Colibași – Argeş, un pic mai răsărit ca statură decât mine, adică avea cca 1,65 m. şi cu un comportament neaoș muncitoresc. Avea caracter puternic, dar şi momente cu slăbiciuni melancolice. Avea cu 3-4 ani mai mult ca promoția, căci lucrase câţiva ani, înainte de facultate, în producţie. Deşi era serios cu examenele, i se întâmpla că nu făcea faţă îndeajuns, obținând note mici sau picând la unele. A pornit-o cu stângul chiar de la primul examen din anul I, la Analiza Matematică, după cum am arătat mai sus. Situaţia i s-a agravat în anul III, după ce s-a îndrăgostit de Adela, o fată din anul I la Industrie Uşoară, pentru care punea enormă pasiune.
Belţa Ştefan, coleg care a parcurs doar anul III alături de noi, venind ca repetent şi rămânând repetent. Cu statura lui medie şi pus totdeauna pe poante, uneori să încurce interlocutorii aşa cum am arătat, când am vorbit despre Mosorel. Îmi apărea cam plin de el, chiar arogant. Îi admiram tupeul şi povestirile înflorite cu minciunele, dar îmi părea rău pentru simularea unei superiorități şi pentru răspunsurile în doi peri, când se cereau a fi serioase şi clare. Cred că numai credulitatea lui l-a făcut să parcurgă în trei ani anul III. După terminarea facultăţii a fost repartizat la Uzina Mecanică Suceava şi s-a descurcat foarte bine. fiind mecanic şef. Nu ştiu cât de mult îşi punea la lucru capacitățile profesionale, dar cu caracterul tupeistic pe care-l avea a ştiut să pretindă subalternilor să facă treabă. Eu, după cum am povestit mai sus, am avut două ghinioane legate de colegialitatea cu el, pierzând două examene din cauza lui;
|
|