SERVICIUL SANITAR
D.- DETASAREA LA STATIA DE SALVARE
A ORASULUI BUZĂU
În perioada cât am funcţionat la Cojanu, am fost detașat de două ori: în primăvara anului 1958, pentru cca o lună, pe salvare şi în toamna anului 1959, tot cam pentru o lună la spitalul Brătianu. Detașările aveau scopul de perfecționare. Stația de salvare a Buzăului avea doar o autosanitară. În primăvara aceea a fost o epidemie de gripă şi solicitările salvării erau multe, dar cele mai dese solicitări erau pentru gravide cu probleme de naştere. Îmi plăcea programul de lucru pe salvare, căci era 24 cu 48. Mai aveam două colege, dar nu prea ne întâlneam căci se făcea schimbul din mers. Pe timp de noapte se dormea în bună lege, iar pe timp de zi erau deplasări cu maşina la diverse cazuri, ceea ce îmi plăcea căci vedeam multe locuri de pe raza judeţului. Câteva cazuri îmi persistă în minte:
* O naştere pe salvare, care m-a pus faţă în faţă cu prima mea intervenție. O țigancă a născut şi a fost o naştere uşoară, dar necazul meu a fost că nu ştiam cât de lung să tai cordonul ombilical, aşa încât l-am lăsat tare lung, spre hazul celor de la maternitate, când le-am predat cazul. Doamna Vlad, de la Hematologie, râdea cu lacrimi şi mă băşcălea că am văzut „Bucureștiul mort”. Doamna Vlad, o doamnă înaltă, șatenă, era soţia sanitarului Vlad, secretar de partid la Direcţia Sanitară, şi mă cunoştea destul de bine, întrucât soţul ei era amic cu tăticu;
* Un caz de gripă, undeva în zona Mizilului, cu doi bătrâni amândoi bolnavi. Când am ajuns acolo, bătrânul stătea pe un scaun, iar bătrâna pe pat. I-am urcat în salvare şi numai bătrânul vorbea. Ne-a povestit că avea copii cu funcții importante pe la Bucureşti şi care nu i-au mai vizitat cam de mult. Bătrânii arătau a intelectuali şi cu o bună stare socială. I-am predat la Spitalul Gârlaşi, la secţia Boli Contagioase, dar am aflat că nu au rezistat bolii. Bătrâna a murit cam imediat după internare, iar bătrânul, înainte de a muri a întrebat de soţia lui, dacă-i e mai bine. Nu i s-a spus şi bătrânul s-a stins fără a ști că soţia lui murise deja;
* Am mers la un caz tocmai la Nehoiu. Era noapte şi prin localitatea Măgura. Șoseaua trece prin pădure şi de pe dealul care se ridică pe partea stângă, la direcţia de mers spre Nehoiu, s-au prăvălit pietre şi maşina a fost lovită. Pietrele nu au fost mari şi am continuat drumul, dar cu multă teamă şi bănuială că ar fi fost urși sau tâlhari care ne-au atacat:
* La un caz de naştere, femeia respectivă avea durerile facerii şi sărmana țipa de durere, iar eu nu-i puteam face altceva decât să o încurajez. I-am cerut să mă strângă de mână şi mă strângea aşa de tare că mă durea şi pe mine durerea ei. Aşa am parcurs tot drumul până la maternitate, participând şi eu la durerile facerii. Mă amuzam, dar mă şi îngrijoram că iar va trebui să nu ştiu cum să leg ombilicul. Trebuie să recunosc că nu se făceau pregătiri de specialitate pentru intervenții de salvare, şi fiecare se descurca după propria experienţă, mai mare sau mai mică, iar despre trusă de intervenție (aproape inexistentă), ceva sumar. Recunosc că însoțitorii de pe salvare erau pur decorativi. De luai pe cineva de acasă cu salvarea nu prea aveai ce-i face pe traseu şi-l transportai ori la urgenţe, ori la morgă. Nu aveai nici-o răspundere de intervenție rapidă pentru a preveni decesul. Rămânea doar la latitudinea şi atitudinea cadrului sanitar de a găsi şi aplica soluția medicală optimă şi de a păstra flacăra vieţii.
Nea Tache, șoferul cântăreț și Oancea, șoferul tipicar
În timp ce lucram pe salvare am avut plăcerea să lucrez cu doi șoferi foarte pricepuți şi cu bune maniere. Nea Tache m-a încântat cu vocea şi melodiile lui, venite parcă din străbuni, dar cu multă substanță sufletească. Unul din cântece spunea cam aşa: „Deşi-i o simplă amintire / ce a rămas în gândul meu / iubita mea cu toate-acestea / te-am iubit şi-mi pare rău. Refren: Nu mă lăsa ca să cad în pierzare / inima mea, legată-i de-a ta / mi-ai distrus viaţa mea.... ş.a.m.d.” Alt cântec pe care mi-l cânta nea Tache în timpul deplasărilor cu maşina salvării avea versuri tot aşa venite din demult: „Uitării s-o dau nu-i cu putință / căci sunt stăpânit de-un dor nebun / viaţa nu-i decât o suferinţă / totuşi nu-ndrăznesc ca să o spun. (refren) : Numai un cuvânt de dor, de-amor, / unul cum nu-i altul trecător, / viaţa mea o dau, n-o prețuiesc / doar să-mi spui odată „Te iubesc!”.....”
*. Cel de al doilea șofer, Oancea, era un bărbat tânăr, îngrijit
şi cu nasul cam pe sus. Îmi povestea cât de mult era iubit de soţia lui, cum avea grijă de el şi cât de curățică era. Simțea o plăcere mare să facă dragoste cu ea şi o venera pentru grija ei faţă de dușurile, înainte şi după partidele de amor.
În acea perioadă m-am întâlnit de câteva ori, din întâmplare cu fostul coleg Petrescu Edmond. Am fost încântat să-l revăd, dar am purtat de fiecare dată discuții scurte, fără a ne propune să petrecem mai mult timp împreună şi să ne spunem despre activitatea noastră şi intențiile de viitor.
Practica la Spitalul Brătianu
La Spitalul Brătianu am efectuat o practică, cam prin lunile august - septembrie 1959. Spitalul Brătianu avea specializarea pe Chirurgie şi funcţiona într-o clădire istorică, în apropiere de Crâng. În perioada aceea locuiam la părinţi, la Dâmbroca şi făceam naveta cu bicicleta. Aveam două colege de practică, nişte doamne mai în vârstă, care erau tare şoticoase şi buruienoase. Eu luam în fiecare zi câte o sticluță de jumătate de litru cu mișmaș, o amestecătură de vin şi must, care le plăcea foarte mult. Sora mai tânără ne povestea despre visurile ei cu moși care o făceau fericită şi despre alte iluzii sexuale. Vroia de fapt să mă facă pe mine a mă rușina şi reuşea foarte bine. La spital m-a impresionat curățenia şi o asistentă foarte frumoasă, aşa cum o vedeam eu cu ochii trupului plin de hormoni. Tremuram de plăcere şi emoție când o vedeam şi o asemuiam cu Doina de la Ojasca, dar asta era versată că lucra cu doctori, care mai de care mai chipeș şi cine ştie ce aventuri amoroase avea la activ.
|
|
