Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

SCOALA TEHNICĂ SANITARA

C. VACANTELE

Mă duceau totdeauna la preocupările obișnuite de pe lângă casa părintească: mersul cu vaca la păscut, paza la vie şi la pepeni, participarea la culesul grâului şi ajutorul dat la treierat, prășit, paza la porumb, în zona „la Pădure”, culesul porumbului şi fasolei, scăldatul în apa Buzăului. Cel mai plăcut scăldat era seara după o zi de lucru la spatele batozei(maşina de treierat) a lui Neculai Tănase, când eram pătrunși de praf până-n străfundul sufletului şi când apa avea acumulată căldura de peste toată ziua.

La treierat

Eram adevărați eroi când luam clăile de paie de grâu de la fundul batozei. Boii înjugați şi având între ei un proțap, de care erau legate două lanţuri lungi, erau conduși de către un nene, iar de lanţuri se ocupau copii, aşa cum mi se întâmpla şi mie. Luam lanțurile, le treceam pe după căpița de paie de la spatele batozei, le legam între ele şi le asiguram cu un țăruș, mă urcam pe țăruș şi anunțam pe nene cu strigătul „Gata”. Căpița era cărată pe un arioi, special pregătit, acolo scoteam țărușul şi claia rămânea pe loc , iar eu o luam de la capăt. Eram fascinați de mașinăria lui Neculai Tănase, care avea drept combustibil tot paie şi avea o curea lată şi lungă de cca 15m, încât să poată transmite suficient de puternic pentru treierat şi în acelaşi timp să asigure distanţa împotriva incendiilor, căci şi scânteile erau periculoase pentru aprinderea paielor de pe batoză. Observam că la urmă părinţii se alegeau cu mai nimic, aşa de mari erau cotele percepute de stat.

Paza la vie și la pepeni

Paza la vie şi la pepeni era cea mai romantică activitate. Mă suiam în salcâmul de la puţul lui Cosoroabă, unde aveam amenajat un prepeleac şi de acolo vedeam fiecare mișcare pe o rază mare. Vedeam până şi iepurii ascunși pe la butucii de vie, ciocârliile care se ridicau în înaltul cerului şi fluturau din aripi pentru poziții staționare, cântându-şi balada. Vedeam pepenii galbeni cum îşi schimbau culoarea şi crăpau de plăcere sub razele miraculoase ale soarelui şi pepenii verzi cum creşteau în dimensiune de la o zi la alta. Vedeam cum treceau căruţele scârțâind sub povara recoltelor şi cum erau adăpate animalele la puţul lui Cosoroabă. Eu cântam din toate puterile să mă fac auzit şi apreciat şi seara mă retrăgeam în linişte să nu bănuiască hoțomanii că am plecat acasă.
Unele întâmplări le povestesc a doua oare, poate pentru că s-au petrecut în perioada școlii sanitare, dar și pentru plăcerea de a-mi reaminti.

Cât pe ce să mă înec!

Într-o zi, prin vacanţa anului trei, după o ploaie abundentă, am plecat cu Oani să vedem cât de mare a crescut apa Buzăului şi într-adevăr era foarte mare şi aducea, pe apele învolburate, copaci întregi smulși de pe la munte. Eu îmbrăcasem pentru prima dată un costum nou, până atunci avusesem numai resturi de pe la Oani sau însăilări de ale mămichii. Eram plin de mine şi stăteam lângă malul apei admirând-o. Mai la vale Gheorghe Celu, un vecin de pe uliţă, trăgea cu un cârlig lemne de pe apă, pentru foc. Am intrat, de la distanţă, în dialog cu el şi spuneam că vin lemne şi mai mari. La un moment dat calc mai la marginea malului şi strig „uite unul şi mai mare!”. În momentul ăla s-a rupt malul cu mine şi m-am dus la fundul apei. Nu ştiu ce forţe supranaturale m-au făcut să țâșnesc în sus şi să întind mâna către Oani, care a rămas înmărmurit pe mal. Am primit ajutorul lui şi am mai avut noroc că pe lângă mal, apa nu era furioasă. Când am ieşit din apă, Oani mi-a spus că dacă nu strigam la el era tentat să fugă mai la vale să mă prindă mai în josul apei. Nu prea am realizat pericolul prin care trecusem, dar eram tare necăjit că în felul ăsta udasem costul cel nou şi bleumarin. Până la urmă eu am rămas cu decepția cea mai mare, privind costumul, căci părinţii nu prea m-au certat aşa cum mă așteptam. Tot prin anul trei şi tot împreună cu Oani am mers la Buzău, la un frizer. Eu, iniţial, am fost respins de frizer pe motiv că nu serveşte copii sub 16 ani. Aşa de mic eram încât arătam ca un copil de 12 ani, dar Oani a sărit cu gura la el şi i-a spus că am 17 ani împliniți şi că pot să-i arăt buletinul. S-a mirat frizerul şi m-a tuns, cu ciubucul de rigoare.

Plăcerile gastronomice ale verii

Verile alea aveau şi alte fațete luminoase pentru viaţa mea. În luna lui Cuptor, făcea mămica pâine foarte bună, la cuptorul de lut din faţa bucătăriei, pe vatra încinsă cu foc de paie şi o rupea aşa fierbinte şi ne-o împărţea. Cuptorul era construit de mămica şi era păstrat numai pentru câteva luni, în perioada căldurilor când pâinea era coaptă afară, apoi îl desființa şi tot aşa în fiecare an. Aroma pâinii aceleia o mai port şi acum în nări. Apoi venea perioada pepenilor şi ne ghiftuiam cu pepeni galbeni şi verzi, până prin decembrie, căci mămica conserva o parte din ei în grâu. Aveam o tocitoare mare, plină cu grâu şi prin grâu erau ascunși pepeni. Cam în aceeaşi perioadă venea şi vremea strugurilor şi a porumbului de lapte. Ce vitamine grozave băgam în noi, nici nu ne dădeam seama. Ca mâncare de bază aveam brânza cu roşii. Făcea mămica rost de un fel de caș de vacă, care numai la noi în sat am întâlnit şi care era tare gustos. În curte aveam multe găini şi pui şi de 2-3 ori pe săptămână aveam parte de câte un pui fript sau o tocăniță ca la mama acasă. Toamna, înainte de plecarea la şcoală, tăia tăticu câte o capră, o făcea păstramă şi o agăța pe sârmă în curte. Trebuia să o păzim de muște până se usca şi apoi ţine-te Pârleo, ce se petrecea la gura noastră, cu păstramă şi cu must. În vacanţa de iarnă, porcul era tranșat, pus la baiț şi urmau frigăruile, slăninile, cârnații, piftiile şi caltaboșii. Stăteam la căldurică în casă şi când ne venea foamea luam, după poftele inimii gastrice, câte o bucată zdravănă de carne saramurată şi o frigeam bine pe jarul de ciocălăi. Salivez şi azi după mămăliguța cu asemenea friptură, dar transformările somei mă îndeamnă către pofta-n cui. Nu puteam suferi tăiatul porcului, dar la pomana lui eram copleșit de miresmele şi gustul cărnii prăjite. Prăjeala de carne proaspătă are calităţi speciale. De Crăciun făcea mămica o oală mare de sarmale şi nu ştiu să fi mâncat sarmale mai bune de cum le făcea mămica...

Post scriptum

Povestirea inițială a fost mai succintă şi cu mai multe scăpări. Am avut noroc să corespondez cu Viorel Pena şi să-mi reîmprospăteze amintirile despre profesori, colegi şi aspecte din viaţa şcolii, Am mai aflat câte ceva despre viaţa unor profesori şi colegi, după ce am terminat şcoala. M-au impresionat în mod deosebit trăirile lui Viorel, greutățile vieţii lui, ascensiunea şi calitățile lui cultural-artistice. Nu-l ştiam pe vremea şcolii, cu calităţi artistice şi literare, dar acum ştiu că a activat în Ansamblul UTC şi a avut ieșiri peste hotare, că scrie epigrame şi că are ce povesti despre viaţa lui. Din povestirile lui am revăzut şi asperitățile sistemului de tristă amintire, alături de frumuseţile inocenței şi entuziasmul tinereții.
Amintiri, amintiri, le rechem la apel şi unele mai chiulesc, altele revin îmbătrânite, cu diverse tare, dar sunt ale mele şi le îmbrățișez cu toată căldura. Voi avea grijă să las cartea deschisă şi să le înserez şi pe altele care vor reveni pe platoul memoriei mele.