|
---|
SERVICIUL SANITAR
|
Clădirea în care a funcţionat Dispensarul Medical Cojanu. Poza este făcută în septembrie 2007. Familia fostului boier Constantin Dumitrescu a vândut clădirea unui baron de prin Buzău, care a început să o reabiliteze. |
După ce plecau tinerii, de fiecare dată îmi explica sensul cuvintelor adresate. Îmi spunea că femeia trebuie să știe bine să gătească și să se ocupe de o așa îndeletnicire, iar bărbatul catâr să care toate cele necesare gospodăriei. Mă deranjau mult timbrele de Crucea Roşie, pe care medicul trebuia să le vândă clienților la fiecare consultație. Era jenant să scoți din buzunarele bieților ţărani câte 7 lei, la fiecare venire în dispensar. Jenant era pentru mine şi încasarea taxei pentru avizul sanitar de funcţionare, aplicată tuturor meseriașilor, chiar dacă meseriile se efectuau la beneficiari. De fapt nu prea îmi îndeplineam această responsabilitate şi puteam fi amendat oricând de SANEPID, dar am avut noroc, că nu am fost inspectat. Când mergeam împreună la deal spre satele Ţâţârligu şi Viforâta, își dădea domnul doctor aere pe la spate şi eu îi spuneam că mă bombardează, dar nu lua în seamă. Din când în când se oprea şi-mi dădea câte o povață. Ţinea morțiș să merg la facultate, considerând că pot, iar eu îi spuneam că n-am timp să mă pregătesc. Se oprea şi-mi spunea:
„Ei, măi copchile, într-o zi cu soare un om ţinea găleata la streașină să adune apă de ploaie. Un trecător îi atrage atenţia că e senin afară şi-l consideră nebun. Omul nostru îi spune: „Ce te interesează pe tine, omul trebuie să încerce?”. Îmi repeta şi o amintire din armată, când o femeie a venit să reclame că fata ei a fost violată de mai mulţi militari şi el i s-a adresat: „Femeie, cum să ţin eu 1000 de armăsari, când dumneata ai o iapă şi nu poţi s-o ţii?” şi iarăşi îmi explica noima acelor cuvinte. Faptul că lucra să mai pună ceva lângă pensie se datora fiicei lui care era măritată cu un bucureştean. Fata s-a măritat fiind împiedecată să-şi termine facultatea şi individul a pretins ca tatăl ei să-i facă o rentă, aşa că mai mult de jumătate din veniturile domnului doctor mergeau la fiica lui. L-am mai întâlnit pe domnul doctor şi după ce am terminat armata şi el nu mai lucra. Se stabilise la Bucureşti la fiică, dar ducea o viaţă grea, cauzată de ginere, care nu-l prea suporta cu bătrânețile-i supărătoare.
Timpul şi-l petrecea între apartamentul fiicei şi biserică, mai ales că-l părăsise şi singurul lui sprijin moral, soţia lui, căci era dusă de ceva timp pe drumul cel fără de sfârşit.
Adunare, în fața primăriei din Cojanu |
Colegii de muncă la dispensar
Sanitarul Dinulescu, de loc din Buzău şi care făcea naveta aproape zilnic, dar uneori rămânea peste noapte la dispensar sau prin satele de care răspundea (Băceni şi Viforâta). Era bun meseriaş dar şi mare potlogar şi afemeiat. Făcea victime pe la Băceni, escrocându-le cu injecţii aşa zis străine, dar în realitate banale cofeine, pentru care încasa bani mulţi. Se lăuda cu bărbăția lui şi cu femeile umilite. Într-o seară a dormit la dispensarul de centru împreună cu mine şi a ţinut să-mi arate bărbăția lui. Nu ştiu ce-i venise. Probabil că povestindu-mi despre succesele lui şi gândindu-se la femeile de care vorbea, s-a cam excitat şi a început să-şi bată scula în cap. Slăbiciunile lui au fost sancționate de miliţie şi de soţie, aşa încât a rămas şi fără serviciu şi părăsit de nevastă. Soţia lui, angajată a Sanepidului Buzău, era foarte apreciată ca profesie şi ţinută morală. I-a suportat multe bărbatului ei înainte de a se decide să se despartă. Viaţa dezordonată l-a condamnat şi s-a stins la câţiva ani după încetarea activității la 58-60 de ani.
Sanitarul Iancu, din Robești, om foarte aşezat şi gospodar, care se bucura de multă încredere şi respect din partea tuturor celor care-l cunoșteau. Era stăpân pe activitatea din satul lui, Robești şi i se dădea multă atenţie la nivelul comunei şi chiar la Direcţia Sanitară Buzău. Nenea Iancu dovedea pricepere în meserie şi încercam să învăț de la el şi să mă comport cu maturitate în activitate şi societate...
Moaşa comunală, al cărei nume nu-l mai reţin, era o domnişoară cam bătrână, urâțică, dar serioasă şi pricepută în meserie. Locuia într-o anexă a clădirii dispensarului, situată în lateral de scările de intrare în dispensar şi avea un amorez care o vizita. El era contabil pe nu ştiu unde, cam bețivan şi stătea cu ea sâmbăta şi duminica, fără a fi căsătoriți.
Moaşa din Unguriu, o unguroaică fercheșă foc şi bine coaptă. Era căsătorită cu secretarul comunei Unguriu (parcă, Borovină). Nu părea prea pricepută şi era şi cam prostuță, dar domnului doctor îi plăcea să meargă la dispensarul din Unguriu, poate chiar pentru frumuseţea ei, ca o slăbiciune.
Intervențiile mele medicale
Rareori ne adunam toţi la dispensar. Consultațiile erau date de domnul doctor, cu mine alături. Ceilalţi trebuiau să fie pe teren, în satele de care răspundeau sau în misiunile pe care le aveau. Serviciul sanitar era nenormat, mai ales pentru mine, coana moaşă şi nenea Iancu, iar pentru domnul doctor şi Dinulescu nu avea cum sa fie nenormat căci ei făceau naveta la Buzău. Locuind la dispensar eram foarte solicitat, ziua şi noaptea, de oamenii din sat şi din satele vecine, pentru intervenții la diverse cazuri de îmbolnăviri.
Un caz mai aparte a fost la familia Costică Georgescu, cu un copil de sub un an, care a făcut crup difteric. Toată noaptea l-am supravegheat şi din trei în trei ore i-am dezlipit pielița ce se forma pe amigdale, i-am badijonat gâtul cu Albastru de Metil şi i-am suflat Penicilină. Copilul se sufoca, dar până dimineaţa a scăpat de necazuri, spre bucuria părinţilor. Pe vremea aceea Penicilina era la putere şi în multe cazuri trebuia să mă scol noaptea din trei în trei ore şi să mă deplasez pentru tratamente. Nu eram plătit pentru tratamentele ambulatorii, dar oamenii se simțeau bucuroși să-mi dea câte ceva: ouă, brânză, lapte, uşurându-mi aprovizionarea cu alimente. Am avut multe intervenții dintre care unele se regăsesc la alte subcapitole, dar cel prezentat aici a fost cel mai spectaculos.
Amicul Vasile Dinu
Uneori serveam masa de prânz la cantina fermei pomi-viticole, iar dimineaţa şi seara îmi făceam acasă omletă cu ceai sau lapte, cărniță prăjită şi nu mai ţin minte ce. La cantina IAS-ului, bucătăreasă era ţaţa Stana, mama lui Vasile Dinu, care îmi era amic. Vasile avea cu doi ani mai puţin ca mine, dar era bine dezvoltat şi avea înclinații literare şi pe deasupra ocupa funcţia de bibliotecar la căminul cultural. În baza asta de multe ori primeam mâncare gratuit, de la mama sa. În curtea cantinei era şi locuinţa de serviciu a mamei lui Vasile şi se continua cu dealul viticol, o zonă de vis. Într-o noapte am dormit la Vasile şi era o lună plină, care ne-a inspirat poetic. Vasile a propus să facem o strofă despre lună şi am făcut. Cred că mi-a ieşit mai bună decât a lui. Din acea curte pornea în sus pe deal via IAS-ului, care îmi prezenta un peisaj de vis, atât ca pitoresc, cât şi ca sursă de plăcere organoleptică. Am înţeles că pe vremuri acele vii fusese în proprietatea Georgeştilor. Pe panta ce o avea aleea din vie, iarna se crea o pârtie de schiat foarte bună. Pe acea alee am pus, pentru prima dată schiurile şi mi-am satisfăcut curiozitatea şi plăcerea schiatului. La plecarea în armată, Vasile m-a însoţit până la Buzău şi drept recompensă i-am cumpărat Istoria Literaturii Române, pentru care s-a bucurat foarte mult, dar de atunci nu l-am mai văzut.
Injecția la președintele Sfatului Popular Cojanu -
– m-am cam îmbătat (!)
Într-o zi am mers de am făcut o injecție preşedintelui Sfatului Popular, Baciu, care suferea de plămâni şi după injecție am fost tratat cu un pahar de vin. Eu nu prea beam vin şi nici alte băuturi, de pe vremea când eram copil, la 5 anișori, când surioara mea m-a îmbiat cu ţuică îndulcită şi nu mi-a trebuit prea mult pentru a intra în comă alcoolică. De rușinea pățită atunci mi-am creat un refuz total de a bea alcool. Treptat însă, cam după ce aveam 19 ani, am mai luat câte un păhărel de vin. După ce am băut acel pahar oferit de preşedinte, am simţit o amețeală, dar şi o euforie. De la locuinţa preşedintelui până la dispensar nu era departe, cam 500-600 metri. Intre dispensar şi acea locuinţă era o vale cu un podeț şi încă puţin. Am luat-o spre dispensar şi parcă ceva mă îndemna să merg ca un om beat, cu toate că nu mă simțeam tare ameţit. Ajuns la dispensar m-am aşezat în patul meu de cazarmă şi a început să-mi vină rău. Domnul doctor Ursu m-a văzut şi l-am rugat să-mi aducă un lighean că îmi vine să vomit. Am vomitat şi m-am răcorit, dar am suportat morala scurtă a domnului doctor: „ Măi copchile, ce-ai făcut tu?”. Am înţeles mai mult decât o ceartă şi m-am ruşinat tare. Desigur că nu am mai căzut în capcanele invitațiilor la băutură.
Relațiile mele cu oamenii comunei
Înafară de serviciu eram ataşat vieţii tineretului. Participam la toate activităţile cultural-artistice şi sportive. Activam în corul căminului cultural, în echipa de fotbal a comunei, mergeam la baluri şi nunți. În perioada cât am locuit la dispensar, a fost repartizat să locuiască împreună cu mine şi noul secretar al primăriei, Radu. Radu era un băiat frumos, dar cam aiurit şi naiv. Venea de prin partea de dincolo de oraşul Buzău, cred că a fost plasat de securitate.
RELAȚII
La nivelul comunei erau mai mulţi tineri cu care eram în relaţii foarte bune:
Nicu Ene – agentul agricol, un tânăr blond şi solid, care aducea cu Florin Piersic. Era de loc din Unguriu, foarte conștiincios în slujba lui, cu un bun simț ieşit din comun şi multă modestie. Când rămânea la bal, venea să doarmă la dispensar. La dispensar aveam doar două paturi ca de cazarmă şi era greu să dormi doi în pat. Într-o duminică, pe când Radu era plecat la părinţii lui, a venit Ene să doarmă. L-am culcat în patul lui Radu, dar peste noapte Radu a venit şi tare greu ne-a căzut deranjul, aşa că l-am lăsat să tot bată la uşă, până când a venit cu milițianul Ivașcu, un ţigănuş simpatic. A trebuit să mă îngrămădesc într-un pat cu Nicu Ene şi de atunci Radu mi-a cam devenit duşman. Poate că şi din cauza asta mi s-a cerut să-mi caut gazdă şi m-am mutat în Răteşti la familia Conţu Costică;
Chiriac- agentul fiscal – un bărbat solid, șaten, cam la 30-35 de ani, holtei, cu mare afinitate pentru Viorica Harabagiu, deşi fata era în logodnă cu un student în an terminal. Ar fi dorit el o căsătorie, căci îl mâna din urmă vârsta, dar îşi dădea seama că nu prea are şanse cu Viorica. Eu vedeam în el omul extrem de corect, demn de respect şi model de comportament;
Zaharia..., agentul veterinar, un bărbat blond, cam la 30- 35 ani, de asemeni holtei, foarte simpatic. Îmi plăcea mult cum vorbea, mai ales pentru că accentua pe „R”. Ca şi Chiriac, locuia la Robești şi fiind de vârstă apropiată umblau mult împreună. Numai cuvinte de laudă am auzit şi am la adresa lui;
Nela Luntraru – contabila Consiliului Popular, o fată un pic trecută, micuță şi slabă ca o scobitoare, foarte serioasă şi ambițioasă, cam irascibilă dacă era călcată pe bătături şi de fapt cu ieșiri imprevizibile, poate şi din cauza hormonilor ținuți în frâu. Obişnuia să-mi imite stângăciile, spre exemplu: când jucam volei în curtea Consiliului Popular, când săream la minge, strigam „Hepa” şi ea se amuza copios imitându-mă. Şi în alte cazuri îmi urmărea ticurile şi mi le imita, arătându-şi în anume fel superioritatea comportamentală şi contribuția la o atmosferă de distracţie, dar nu mă deranja deloc. M-a rugat odată să o însoţesc la un bal la Ţâţârligu şi ţin minte că la întoarcere, noaptea, s-a creat o stare cam jenantă, plutind în aer o aventură amoroasă, dar mă contraziceam singur în lipsa mea de experienţă şi în rațiunea că nu putea fi o simbioză cu „scorpia” de Nela, aşa că tot drumul a fost un echilibru pe marginea unei prăpăstii de amor. Când mergeam pe la Consiliul Popular, în biroul mare de la intrare şi de obicei doar Nela era la serviciu, ceilalţi fiind pe teren, o tachinam, dar cred că-i făcea plăcere să aibă în preajma ei pe câte cineva care să-i dea atenţie. Într-o zi am scris pe masa unui birou primele mele versuri improvizate şi i le-am recitat. Nu mai ţin minte toate versurile, dar refrenul era: „Şi de va fi să mor / las cu limbă de clopot / ca Nela în amurg / să-mi cânte prohodul.” Pe timpul ăla era îndrăgostită lulea de Doboș, acelaşi care mai târziu s-a căsătorit cu fosta mea amică Doina, de la Ojasca. Anii au trecut cu nemiluita şi n-am mai aflat de Nela decât că s-ar fi căsătorit pe la Ploieşti. Să-i dea Dumnezeu sănătate, căci are nevoie, având în vedere că de tânără era cam reumatică!;
Vasile Asanachi - magazionerul de la cantina fermei. Era un băiat șaten, cu părul cam în crestă de cocoş, de statură medie, foarte activ în munca lui, dar şi cu atracții mari spre distracții. Mi-a povestit odată despre vizionarea unui film, împreună cu prietena, de moment, Tuţa Bărbulescu. Filmul avea scene de groază şi la fiecare moment mai dramatic, Tuţa se speria, scotea câte un țipăt ștrangulat şi se înghesuia în Vasile, de parcă ar fi cerut protecţie.
Ne întâlneam des pe la Consiliu Popular sau la baluri. Am format acolo un fel de guvern în care fiecare dintre noi avea funcţie de ministru: sănătăţii, agriculturii, alimentației publice, finanțelor, administrației publice. Era prins chiar şi milițianul Ivașcu, drept ministrul de interne.
La gazda din Răteşti plăteam o chirie de 200 lei, care acoperea masa şi cazarea. Ţaţa Lenuţa îmi gătea special, ciorbițe şi tocănițe şi cel mai mult îmi plăcea laptele de capră, bătut. Aveam o cameră în partea dinspre drum, cu o semiobscuritate dată de perdele şi amenajată în stil țărănesc, cu pat de lemn, saltea de paie, carpete de lână şi preşuri. Nenea Costică Conțu era un om gospodar, preocupat doar de treburile lui şi nu prea-i auzeam gura. Trăia pe atunci şi mama țaței Lenuţa, o femeie tăcută, harnică şi care se preocupa mult de meniul meu. Avea Ţaţa Lenuţa şi o fetiţă, Netuţa, cam de 10-12 anişori, cuminte şi harnică. Mă împăcam foarte bine cu gazda mea şi mi-a rămas la inimă, dar nu am mai văzut-o de la plecarea în armată.
Pe timpul când eram în gazdă la ţaţa Lenuţa, am cunoscut vecinii şi am realizat legături de suflet cu ei. Am consumat cu ei multe medicamente, la modă pe atunci (cloramfenicol, penicilină, streptomicină, oleu camforat....) şi am fost trup şi suflet în intervențiile medicale. Un copil din vecini făcea crize de hipocalcemie şi într-o asemenea criză am alergat cu el în braţe până la Ojasca, să-l predau la maşina salvării, care nu putea în acea perioadă să ajungă la Răteşti, podul de la Berca fiind în reparație. Într-o zi, când am lipsit din localitate, s-a întâmplat că a murit un vecin, tatăl fetei care a devenit soţia lui Sandu Negrean. A intervenit fostul sanitar al satului, domnul Niculescu, sanitar pensionar (tatăl învăţătorului Jan Niculescu), dar fără succes. Mi s-a spus că ar fi făcut infarct. Se putea să fie aşa, dar din descrierea împrejurărilor şi manifestărilor putea să fie comă pancreatică. Mâncase salată de amsii cu ceapă şi a făcut spume la gură în timpul crizei, ceea ce putea să însemne o criză de pancreatită, urmată de comă pancreatică şi deces. Nu am investigat cazul, căci pe acea vreme morţii erau lăsaţi în pace.
Înainte de a flirta cu mine, Doina avea un prieten, destul de intim, Gică, pe care l-am văzut doar o dată, din uliţă, prin fereastra casei Doinei. Aveam în oarecare măsură, conştiinţa încărcată, să-i iau iubita unui băiat care a plecat la oaste şi când un alt flăcău chipeș, minier la Ojasca, mi-a amintit de acest lucru, i-am dat dreptate şi am încercat să uit de Doina. Nu a trecut o lună de zile şi am aflat, cu stupoare, că băiatul acela a agățat-o, deci nu fusese decât o invitaţie să mă dau eu la o parte să o poată cuceri el. De-abia când am ajuns în armată m-a apucat un dor nebun de Doina şi am avut curajul să-i scriu pentru a-i arăta motivele apatiei mele în prietenia cu ea. A fost prea târziu şi din cauză că avea prieten nu mi-a răspuns. După terminarea armatei, când eram într-o vizită la laboratorul Sanepidului din Buzău, mă trezesc faţă în faţă cu Doina. Mi se tăia respirația de emoție, dar am fost adus repede la realitate, căci Doina avea nevoie de analize pentru căsătorie. Se căsătorea cu Doboș, fostul coleg al meu la echipa de fotbal a comunei Cojanu, un bărbat frumos şi înalt, muncitor la Exploatarea Petrolieră Berca. Eu în faţa lui eram o ţâră de om şi ce pretenții să am a mă mai da cocoş la Doina. Am ajutat-o să-şi facă analizele şi i-am urat casă de piatră, dar inima-mi sângera de neputința de a fi eu fericitul mire. M-am resemnat şi după un timp am revăzut-o în treacăt ca o altă Doină, mică şi grasă, un butoiaș, iar trăsăturile de frumuseţe, ale feţei, pălise mult. Se vede că-şi făcuse efectul excesul de hormoni.
Și Iordache face sport (!)
La Cojanu aveam prieteni, dar nu prea apropiaţi, pe componenții echipei de fotbal, fiind şi eu în echipă. Aveam oarece talent dar fiind micuț, cam trecea mingea pe lângă mine şi nici șuturile nu erau aşa de tari, ci mai de grabă fentoase. Echipa era condusă de un localnic, ceva rudă cu președintele Consiliului Popular, nenea Gică Mircea. Mergeam cu echipa şi prin deplasări, la Unguriu, Vernești.. Aveam câţiva jucători buni: Doboș era portar, Cornel , fundaș central, Nelu Dinu, extremă şi alţii. Echipa nu avea rezerve, aşa că jucai bine, nu jucai bine, trebuia s-o duci până la capăt. Eu jucam extremă stânga şi Nelu Dinu pe dreapta. Semănam atât de bine că la un meci, la Unguriu, am fost confundați. Nelu a comis un fault şi a început o huiduială urâtă. La ieşirea din teren am constatat că lumea se lua de mine. Am arătat spre Nelu şi lumea a înţeles că ne confundase şi a dat-o pe râs. La un meci de la Verești, care se afla la 20 km distanţă, am plecat pe jos şi unii au mers cu bicicletele. Am alergat pe teren tot timpul şi nu cu prea mult spor căci am luat bătaie, dar la întoarcere am avut ambiţia să vin tot pe jos şi chiar să mă ţin după bicicleta unui coleg de echipă. Ambiţia asta m-a costat, căci la sosirea la gazdă, la familia Conţu, am avut o stare de rău, mai ales de la stomac, încât nu mai ştiam ce să fac, dar mi-a venit mintea la cap să nu mă mai grozăvesc altă dată.
Iordache se face că, cântă
La Căminul Cultural, sub bagheta învăţătorului Jan Niculescu, am învăţat cântece corale şi dădeam serbări. Am învăţat şi o doină, la care eram solist şi îmi plăcea căci parcă vorbea de amica mea Doina: „ Doină, doină, glas de dor / Tu, nu mă lăsa să mor/ C-am trăit în zile grele, la la la la la / şi cântând scăpai de ele, la la la la la. / .Doină zic, doină suspin / tot cu doina mă mai ţin./ Doină zic, doină șoptesc / tot cu doina viețuiesc....”. Când cântam singur, în afara scenei, cred că străluceam, dar pe scenă mă pierdeam de emoţii şi cu greu reuşeam să scot ceva la capăt. Falsam şi nu ştiu dacă pricepea multă lume, dar oricum melodia nu mai avea calitate şi asta cred că pricepea. La serbarea, ţinută în sala de şedinţe a Consiliului Popular, am fost dublat de Nelu Dinu şi ne-a ieşit în bună parte. Am încercat şi o melodie de muzică uşoară, pe care o cântam foarte bine de unul singur, dar pe scenă am făcut-o de plâns. Era o melodie la modă pe vremea aceea: „Intră lună pe fereastră / intră-n odăița noastră / şi-n singurătatea mea / să-mi alini o clipă inima../.Tu, de-acolo de-unde eşti / Tu, veghezi iubirile-omeneşti / şi te rog, cu văl de aur te coboară / Intră lună pe fereastră, / intră-n odăiţa noastră / c-a plecat iubirea mea / şi-a lăsat în suflet iarnă grea.....”. În timpul acela mă gândeam la amica Nuța Grădinaru. Cred că am uitat fereastra închisă, am stricat aerul şi lumea din sală a strâmbat din nas.
Participarea la distracții și drăgălășeniile mele
Balurile îmi plăceau mult, dar nu prea aveam o prietenă cu care să mă distrez şi cred că nici nu puteam rezista într-o stare de obligație.
M-am împrietenit cu o fată din satul Răteşti, Nuța Grădinaru, o blondină de 16 ani, cu liceul neterminat, foarte frumoasă, dar era bolnavă de plămâni şi-mi producea griji să nu mă molipsesc şi mă gândeam şi la viitor, că nu puteam să mă leg pe viaţă de ea. Poate că am aşteptat un prilej să-i spun că nu putem continua şi a venit prin faptul că era geloasă pe Hermina, o fată cu care am dansat la un bal şi de care Nuța a spus că nu se dă pe zece ca acea fată, ca un gest de gelozie. Am contrazis-o, spunându-i că nu e bine să zică aşa şi că n-am nicio treabă cu Hermina, dar am devenit mut şi am evitat să mă mai întâlnesc cu ea. A mai fost o situaţie, că am mers la nuntă la sora ei, în comuna Lipia, prin apropiere de Mizil şi m-am simţit tare străin, ea neîncercând să mă facă a mă simți bine.
Hermina era fiica domnului Panaitescu, pensionar, care locuia chiar în clădirea în care era şi Căminul Cultural. Fusese expropriat de salonul în care funcţiona atunci căminul. Ea avea un prieten mult mai în vârstă ca ea şi mi se părea că acela îi cam juca feste. Hermina era o fătucă șatenă, cu părul creț, cu o statură potrivită. Deşi nu avea decât 16 ani, ştia să se facă iubită. Poate-am visat, poate a fost adevărat, dar după un bal, nu ştiu prin ce împrejurare am rămas la urmă şi când să plec m-am trezit cu Hermina că mă cuprinde într-o îmbrățișare drăgăstoasă. M-am speriat, că nu avusesem experiențe din astea şi pur şi simplu îmi era teamă să nu mă fac de ruşine şi i-am refuzat îmbrățișările. Cred că m-a desconsiderat şi m-a urât, căci de atunci s-a ferit să mai stea de vorbă cu mine. După aceea a venit totuşi o dată la dispensar, pentru o injecție. I-am făcut injecția şi de data aceea i-am făcut eu avansuri, dar foarte stângace şi fără succes. De fapt era o fierbere a mea şi nici nu mai eram capabil de autocontrol. Se poate spune că şi-a luat revanșa şi cred că e bine să nu-i lași unei fete orgoliul rănit. În vara anului 2007 am făcut o vizită la Cojanu, cam după 48 de ani, am regăsit-o pe Hermina şi cred că avea motive să nu-şi mai amintească de mine.
Cu 1-2 luni înainte de a pleca în armată mergeam pe la IAS şi stăteam cu nişte eleve de şcoală profesională, aflate în practică şi care conservau prune, prin afumare la un cuptor aflat în curtea fermei, lângă cantină. Erau seri frumoase, cu cântece şi voie bună şi dintre fetele acelea mi-a căzut cu tronc Florica, o fată aşezată, curățică şi care ştia să se îmbrace frumos. La baluri venea îmbrăcată cu o rochiţă neagră, cu un decolteu larg şi cu o salbă de mărgele la gât, ceea ce îmi dădea imaginea unei deschideri spre lumea dragostei. Am dansat pe la baluri, de câteva ori, cu ea şi prietenia s-a legat, dar ce păcat că a trebuit să plec militar şi s-a stricat jucăria. I-am scris din armată, aşa cum mă pricepeam eu, decent, să-i spun că am îndrăgit-o. Am primit de la ea răspuns şi printre rânduri mi-a strecurat şi șopârla: FNFVPT. Nu prea am priceput imediat şi mi-a descifrat un coleg de armată (pentru a nu fi vulgar, dar şi pentru a fi explicit asta însemna: faci nu faci vremea ..... trece). Am simţit aşa un fel de regret dar şi de reful, căci se băteau în mine un simț şi un bun simț. Ca să vezi, unde dai şi unde crapă. La adresa ei nu mă gândeam decât la ceva serios şi uite cum judeca ea, deci pentru ea nu conta de eram eu sau altul, numai iubire să iasă. M-a uimit şi ruşinat faptul că scrisoarea mea, inocentă, o citise şi doctoriţa nouă din Cojanu, doamna doctor Bobocea şi i-a spus lui tăticu că tare frumos scriu despre dragostea cu o fată.
„Corpul este camera de oaspeți a sufletului,
Dar dacă este bolnav, devine închisoarea lui.
E de datoria morală și religioasă a omului
De a-și păstra sănătatea, cu mila Domnului.
Vrem minte sănătoasă într-un corp sănătos,
Sănătatea este totul, fără ea nu este nimic,
Ea e esența fericirii, iar credința îi dă folos.
Doamne dă-ne sănătate, cu harul Tău unic!” (M.I.)
Introducere |
||
---|---|---|
Detașare la stația de salvare |
||
Diferența de liceu |
|
---|