SCOALA TEHNICĂ SANITARA
COLEGII
Dintre colegi reţin: Achimoiu Petre, Alexandru Eugen, Bâlcan Ioan, Căciulă Nicolae, Cristogel Sandu, Batcu Viorel, Diaconescu Gheorghe, Dinu Ignatie, Dorobanţu Ion, Florea Dumitru, Ioniță Petre, Iordache Nicolae, Marinescu Elefterie, Mătuşoiu Gheorghe, Mihăilă Teofil, Neagu Gheorghe, Negrea Aurelian, Pahonţu Virgil, Pena Viorel, Petrescu Edmond, Petrică Emil(!), Kim Goang He, Scundu Vasile, Şerban Gheorghe, Vasilache Marcel, Voicu Gheorghe, Vrabie Gheorghe. Toţi colegii erau silitori, dar mai în faţă ieşeau: Bâlcan Ioan, Petrescu Edmond, Pena Viorel, alături de care mă situam şi eu în, oarecare măsură. Pe parcursul şcolii s-au ridicat şi alţii: Diaconescu Gheorghe, Ioniță Petre, Dinu Ignatie, Scundu Vasile. Menţionez că pe unii mi i-am reamintit după mai mute discuții cu Viorel Pena, căci a avut Viorel un carnețel în care şi-a notat câte ceva, în anul I, despre profesori şi colegi.
Ioniţă Petre, Cel mai apropiat coleg al meu pe tot parcursul şcolii, mi-a fost coleg de bancă. Era un băiat cu capul rotund, luminos, cu început de chelie chiar din timpul şcolii. Ne potriveam, fiind amândoi micuţi de statură şi ambițioși la învăţătură. Părinţii lui erau ţărani – gospodari în comuna Afumați, lângă Bucureşti. Petrică făcea, de obicei, naveta şi numai în iernile grele stătea la gazdă. Când făcea naveta i se cam micșora timpul de învăţat şi mai avea şi unele greutăți cu luarea notițelor, din care cauză apela la notițele mele. M-a invitat o dată la el acasă şi m-a impresionat foarte plăcut gospodăria lor. După terminarea şcolii am mai ţinut un timp corespondență şi chiar ne-am întâlnit. Am constatat că a progresat mult şi a intrat la facultate, la medicină, în timp ce eu am luat-o pe linia ingineriei. A devenit mai dezinvolt şi mulţumit de succesele lui, atât pe linie profesională, cât şi la femei. Din cauza poftei de mâncare pe care o avea, pe când era elev, colegii îl poreclise Găman. A devenit şi mai găman, privitor la pofta de viaţă. După ce a terminat facultatea, mi-a trimis o scrisoare prin care mă ruga să-l cunun. Eu eram proaspăt căsătorit şi cu majore probleme financiare, încât am fost nevoit să-l refuz. Am mai avut reținere şi din cauza avariției şi ferocității lui, cu înclinații spre „tot ce zboară se mănâncă”. Cred că l-aş fi dezamăgit şi dacă m-aş fi ţinut apropiat de el, căci nu aş fi putut face faţă, material, solicitărilor de a participa la toate chemările lui. S-au adeverit temerile mele, după cum am aflat de la Pena Viorel. A devenit foarte avar, a schimbat 2-3 neveste, şi-a făcut vilă în Bucureşti şi nu mai „cunoaşte” pe nimeni. Încerc să-i dau de urmă, dar nu reușesc.;
Bâlcan Ioan, un băiat fin, înalt, păr negru-lins, faţa albă. Era calculat, avea cam cea mai bună memorie, deci şi rezultatele şcolare îl mențineau ca premiant. Era de pe la Văleni şi s-a adaptat repede la viaţa de Bucureşti. Se simțea mai în largul lui în anturaj cu colegii de prin Bucureşti (Petrescu, Alexandru, Pena Viorel...). Nu ştiu de ce, dar nu prea am comunicat cu el pe parcursul şcolii şi eram cam gelos că nu puteam să fiu mai apropiat de el. Mi-e dor de el şi am încercat să-l găsesc prin Pagini Aurii pe internet şi până la urmă am reuşit. Nici nu pot spune cât de mare mi-a fost bucuria când i-am captat vocea la telefon;
Cristogel Sandu era un băiat necăjit, mic şi handicapat din cauza unei cifoze. Se simţea marginalizat, dar eu îl respectam şi nu făceam deosebire de ceilalţi, ba dimpotrivă îmi era mai apropiat. Am avut un impuls agresiv la adresa lui Diaconescu Gheorghe (un coleg de aceeaşi talie cu noi, cam tocilar şi ambițios), pentru că, nu ştiu din ce motiv, l-a bătut pe Cristogel şi acesta plângea amar. Diaconescu stătea în prima bancă pe rândul din mijloc şi eu am mers la el şi i-am aplicat o palmă, care a pocnit aşa de tare că a înlemnit toată clasa şi m-am speriat şi eu. I-am strigat să nu mai repete gestul de a-l mai bate vreodată pe Cristogel. Diaconescu a început să plângă, iar Cristogel s-a liniştit şi era mulţumit că i-a luat şi lui cineva apărarea. Astăzi mă simt vinovat faţă de Diaconescu că am răspuns la bătaie cu bătaie, dar aşa aveam mintea şi impulsul atunci.
Diaconescu Gheorghe, era un băiat tare ambițios la învăţătură, cam tocilar, probabil că nu prea înţelegea bine ceea ce citea, pentru că era mai tot timpul gălăgie, dar prin eforturi susţinute a reuşit să se descurce foarte bine.
Cei cinci mici ai clasei (eu, Cristogel, Mihăilă, Diaconescu şi Ioniţă), am fost îndrumați şi am mers la Institutul de Endocrinologie „C.I.Parhon”, pentru investigați şi tratament de creştere. Numai Diaconescu a dus tratamentul la bun sfârşit şi rezultatele s-au văzut, că ne-a lăsat tare în urmă cu înălțimea şi a căpătat nişte făcliuțe, a la Consolini (un atlet italian, parcă discobol, căruia îi ieşeau în evidenţă fălcile). Eu am rămas mic de statură, cu 1,52 m şi 48 kg. Am mai crescut un pic până după armată, ajungând la 1,62 . Am aflat că Diaconescu a ajuns la peste 1,70. Am regretat toată viaţa nesăbuința de a nu finaliza tratamentul endocrin, dar aşa a fost să fie şi nu aş mai fi fost eu, dacă eram un ins de 1,75 – 1,80m. Eu am avut drumul meu modest şi nu trebuie să-mi fie ruşine de el. Părţile bune, plăcerile, care le-aş fi avut, dacă eram mai înalt, poate că s-ar fi transformat în izvoare de defecte şi în alte suferinţe şi nu vreau să-L mâniez pe Dumnezeu;
Pahonţu Virgil, un coleg de talia mea, un pic mai răsărit, şaten, ambițios. Provenea de prin comuna Năeni, raionul Mizil, cred că era de familie săracă. Mă temeam de el, nu că ar fi fost mai puternic, ci pentru reacțiile violente neprevăzute. S-a certat, într-o zi cu Şerban Gheorghe şi în accesul de furie a dat cu tocul, înfigându-i penița în obraz. M-a provocat odată la trântă şi când era pe ce să-l dau jos m-a apucat de părţile sensibile şi mi-a zis că-mi smulge cerșelile. Am țipat şi i-am dat drumul instantaneu şi desigur n-am putut să-l sufăr niciodată pentru atingerea intimității. După câţiva ani de la terminarea şcolii am aflat de la un consătean de al lui, State Nicolae, fost coleg la o clasă paralelă, că Pahonţu a murit, fiind găsit înghețat într-un şanţ, după o seară de beție;
Mihăilă Teofil, un coleg mărunt ca şi mine, ambițios, dar cu rezultate slăbuțe la învăţătură. Venea de pe la Slobozia. Avea talent la sport, mai ales la fotbal. Ca doi cocoșei am boxat într-o zi în baie, la pielea goală, la internatul acela de pe Ghenadie Petrescu. Domnul Ioneţ, administratorul, tocmai terminase de făcut baie, spălându-se pe cap cu sodă, greşeală pe care am făcut-o şi eu şi care mi-a afectat pielea capului pentru toată viaţa, urmând mătreață şi calviție. A apărut în baie şi Teofil şi m-a provocat la box cu condiția să nu dăm la faţă. Ne-am bătut cu atâta străşnicie şi perseverență, încât piepturile ni s-au înroșit şi nu ne lăsam nici unul. Cu mare greutate am acceptat amândoi în acelaşi timp că trebuie să încetăm şi că meciul a fost egal. Sărmanul Teofil, am aflat de la un alt coleg, din clasă paralelă, Rizea, că a murit de cancer pulmonar. Asta spune încă odată, dacă mai e nevoie, cât de periculos este tutunul. Teofil era un fumător pasionat. Dumnezeu să-l ierte! ;
Petrescu Edmond, un coleg de statură medie, brunet şi creț, de parcă ar fi fost opera unui mulatru. Era un băiat curat, cu comportament fin şi mintea ascuțită. Vorbea un pic peltic, ceea ce-l făcea şi mai simpatic. După absolvire a fost repartizat în comuna Bobocu, lângă Buzău, pentru care m-am bucurat tare şi am avut ocazia să mă întâlnesc, de câteva ori cu el prin oraşul Buzău. M-am mai întâlnit cu el şi în armată. Eu eram în anul trei şi el era boboc. Eu eram la Mihail Kogălniceanu, iar el la o unitate militară din oraşul Constanţa. Întâmplarea a făcut ca un coleg de armată să se accidenteze, dar despre asta voi vorbi la capitolul ARMATA, şi să ajung la Spitalul Militar Constanţa. Acolo l-am întâlnit pe Edmond, însoţitor al Autosanitarei, care adusese un bolnav de la unitatea lui. Ne-am bucurat de revedere, dar mi-a spus că un caporal, șeful lui îi face viaţa grea. L-am abordat pe caporalul acela, venit şi el la spital, şi i-am explicat cât de inteligent este Edmond şi că ar fi bine să-l prețuiască pentru calitățile lui şi nu să-l chinuiască. Ce păcat că bietul Edmond n-a mai ajuns în civilie, căci un accident nemilos cu Salvarea, pe care era însoţitor, l-a trecut în lumea umbrelor. Dumnezeu să-l aibă în paza Lui, după meritele şi sufletul lui;
Pena Viorel, băiatul dirigintei, era înalt, slăbuț, avea părul mai închis decât castaniu, lins şi cu cărare pe centru ca în filmele anilor 30 – 40, faţa albă cu un ten de domnişoară. Azi îmi dau seama că nu era deloc favorizat de mama sa în calitate de dirigintă şi nici de profesori şi îşi purta întreaga-i responsabilitate de a învăţa bine şi a fi disciplinat. Îmi dau seama că era „băiat de gașcă”, având în vedere că nu răsufla nimic din năstrușniciile colegilor, sau poate că se confesa cu mama lui, dar avea convenția de a nu se crea repercusiuni asupra colegilor. Eu îl veneram pentru familia lui, cu tata colonel, mama profesoară şi diriginta noastră, dar şi pentru personalitatea lui. Aveam o umbră de regret că-l simțeam cam distant faţă de mine. Mi-am dat seama aproape de terminarea şcolii că avea o tară care îl marca. La o apropiere de el i-am pus mâna pe stern şi m-am speriat când am simţit că îl are înfundat. S-a simţit jenat, de parcă ar fi fost vina lui şi mi-a spus că suferă de rahitism. Am tras o sperietură şi apoi am simţit că mi-a transmis ceva din suferinţa lui. De atunci, când îmi revin în amintire colegii, îmi revine în minte şi acel episod şi jena pe care a încercat-o Viorel. L-am reîntâlnit după ani buni de la terminarea şcolii şi atunci într-un „el fugitivo” generat de lipsa lui de volubilitate. L-am simţit reținut şi mi s-a părut că se află pe alt val de interese şi trăiri, că se scutură de prezența mea. M-am bucurat foarte mult când am aflat că a ajuns medic stomatolog şi că are mari veleități artistice. Mai apoi cred că nu aş fi dat de urma lui dacă întâmplarea nu ar fi făcut ca soţia lui să fi fost colegă cu cumnata mea. După ieşirea la pensie am pus de multe ori mâna pe telefon pentru a da de Viorel şi de unele urme ale copilăriei mele. Mi-am înfrânat pornirile, dar de câteva ori am reuşit să comunic, la început ceva mai șters şi apoi am simţit şi dorința lui de comunicare. Puțini oameni mai au azi sentimente şi am descoperit că Viorel e altul decât mi-am închipuit cândva ca fiind rece şi distant. M-a surprins într-un mod extrem de plăcut scrisoarea primită de la el în miez de octombrie 2007. Am descoperit un suflet foarte fin şi sensibil şi un caracter frumos, la care au contribuit şi asperitățile vieţii, care nu au fost puține şi ușoare. Credeam că el a fost favorizat de poziția socială a părinţilor şi m-am înșelat;
Iordache Nicolae, coleg provenit de prin zona Nehoiu, judeţul Buzău. De la Viorel Pena am aflat de curând că Nicolae era de fapt din comuna Amaru, raionul Mizil. S-a întâmplat o minune a coincidențelor: tatăl lui se numea Nicolae, ca şi tata, mama lui se numea Sanda, ca şi mama. Aşa se făcea că eram consideraţi, uneori, fraţi şi aveam o afecțiune, neexprimată, unul faţă de celălalt. El era un tip brunet, solid, cu păr negru bogat, sprincene grosuțe, cu 2-3 ani peste vârsta noastră. Era tenace la învăţătură şi deşi nu era printre premianți se bucura de considerația profesorilor şi de respectul colegilor. Era de ajuns să roage frumos pe vreunul dintre colegi, asupra comportării sau pentru o anumită altă problemă şi i se respecta rugămintea. Eu am fost privilegiat de „frăția” lui, căci în momentele grele intervenea şi mi se ameliora situaţia. Nu ştiu de ce nu am fost şi coleg de bancă cu el, sau poate intuiesc, căci i s-a dat în grijă îndrumarea lui Kim Goang He, un coreean venit din Coreea de Nord, în timpul războiului cu Sudul. Acest Kim semăna mult la chip şi la comportament cu Nicolae. S-au potrivit foarte bine şi s-au legat, poate chiar pentru toată viaţa. După câte am înţeles Kim s-a întors în Coreea, dar a ţinut corespondență cu Nicolae. Îmi pare nespus de rău că nu mai dau de ei. Voi face încercări să-i regăsesc, cu mijloacele astea moderne, dar nu sunt sigur că-i voi regăsi şi cine ştie dacă mai trăiesc. Regret mult că nu am avut mintea de acum să pricep cât de prețioase sunt anumite legături în viaţă şi să ştiu a le păstra;
Kim Goang He, a venit să studieze în România, din cauza războiului, în desfăşurare, dintre Nordul şi Sudul Coreei. Era un băiat soliduţ, cu capul mare, semănând mult la construcție cu Iordache Nicolae, deosebindu-se doar la ochi, el avându-i asiatici. Se descurca greu cu învățătura deoarece nu cunoştea suficient limba noastră, dar făcea eforturi susţinute şi stătea lipit ca de un frate de Nicolae. Era bonom, dar când îi sărea țandăra nu era de glumit cu el;
Scundu Vasile, un băiat şaten, de statură medie – atletică (a fost chiar sulițaș la Dinamo), foarte isteț, dar nu prea se omora cu cartea. Provenea de prin Oltenia, de la Tismana şi era tare șugubăț. Am povestit mai sus de intervenția lui pentru scuzarea clasei, în faţa directorului Petrescu. În pauzele dintre ore se aşeza pe treapta din faţa clasei şi începea să scârțâie la muzicuță. Nu prea ştia să cânte şi se străduia cu unele melodii de începător, ca de exemplu: „șchioapa, șchioapa, sare groapa” şi „a fătat cățeaua noastră-n paie”. Trecea câte un profesor pe lângă noi şi-l întreba ce cântă. Scundu lua o mină serioasă de om foarte preocupat de artă şi spunea că e o arie în la minor. Profesorul trecea, impresionat mai departe, iar noi chițăiam de râs. Când eram prin anul IV, vine Scundu la cămin, după o plimbare prin oraş, speriat şi foarte transpirat. L-am întrebat şi ne-a povestit cum un homosexual se ţinea scai de el şi că abia a reuşit să scape sărind din mers din tramvai, dar a sărit şi homosexualul si a trebuit să vină tot într-o fugă până la cămin. Îi plăcea atletismul şi chiar îl practica. Avea rezultate bunișoare la aruncarea suliţei ;
Mătuşoiu Gheorghe, Sper că nu fac confuzie cu Căciulă Nicolae. Era un băiat mai răsărit din punct de vedere fizic, venit tot din părţile Piteștiului, care nu prea se simțea atras de învăţătură, dar le avea cu fetele. Nu era prea bine îmbrăcat dar era obsedat de aranjarea părului în stil cocoș, modă în vogă la vremea aceea, lansată printre starurile americane şi ceva mai târziu am văzut filme cu Elvis, în care starul avea creastă de cocoș. Îi plăcea lui Mătuşoiu să poarte şi o pălărie șmecheră, aproape stil Cow Boy şi pantofi cu pingele „bărcuţe de bulevard”, cu pingele groase din anvelope auto;
Negrea Aurelian, era un băiat de pe la Giurgiu, de naționalitate bulgară, o personalitate mai serioasă, parcă prea matur pentru vârsta lui. Aveam impresia că este un nene, ca şi Iordache Nicolae şi că impune respectul vârstei în faţa colegilor. Avea o comportare reţinută, ștearsă şi nu l-am putut remarca, cu ceva deosebit;
Dinu Ignatie, un băiat blonduţ de prin Oltenia, ambițios şi harnic, lipicios de cei care-l respectau şi îşi scotea gheruţele de oltean faţă de cei care-i șifonau onoarea. Era un model tipic de oltean care se potrivea cântecului „M-a făcut mama oltean”.
De la alte clase am avut tangeţe şi-i reţin bine pe: Miţă, Ilinca, Cioc, Ciolan, State, Mătăchescu, Popescu, Mirică, dar n-am mai avut ocazia să-i revăd după terminarea şcolii, decât pe State și Popescu.
Pe Popescu Constantin l-am întâlnit la SANEPID-ul Buzău, căci a fost repartizat cu serviciul acolo, prin anii 1957-1959.
Pe State Nicolae, l-am întâlnit prin anul 1967, când efectuam practică studențească la Ploiești. Nu știu prin ce împrejurare, a dormit la căminul în care eram și eu cazat în perioada acelei practice. Am dormit în același dormitor și am conversat mult despre colegi, despre activitățile noastre și diverse amintiri. El era student la medicină și am înțeles că la stomatologie, dar am aflat după ce am ieșit la pensie că locuiește în Râmnicu Sărat, că este copleșit de urmările activității lui de medic radiolog și, de fapt nu prea a fost comunicativ. Am aflat că tot la Râmnicu Sărat se afla și Mătăchescu Chiraculea, dar așa de bolnav era încât a refuzat soția lui să mi-l dea la telefon. Cred că s-au „dus” amândoi, mai ales Mătăchescu.
Ceilalţi colegi mi-au reţinut mai puţin atenţia şi nu-mi amintesc decât aspecte nesemnificative despre ei. Mi-au reţinut atenţia şi alte aspecte ale vieţii mele şi a colegilor:
Laturile vieţii mele de elev, au fost: viaţa de şcolar, viaţa la internat, distracţiile, sportul, sănătatea, vacanțele;
|
|