|
---|
SCOALA TEHNICĂ SANITARA
E.- REVEDERILE CU UNII FOSTI COLEGIREVEDEREA CU FOSTII COLEGI- 2009 Eram aşa de sărac când am fost copil, că dacă nu eram băiat, nu aş fi avut cu ce să mă joc...
|
Revederea cu Ion (Nicu) Bâlcan, 2009, după 52 de ani de la absolvire |
Revederea cu Ion (Nicu) Bâlcan, 2009 – după 52 de ani de la absolvire |
La Dragomirna, cu soţii BâlcanNicu la grătar, apoi la măsuța din grădină |
---|---|---|
Soții Daniela și Nicu Bâlcan cântă – foarte frumos |
Soții Daniela și Nicu Bâlcan cântă – foarte frumos |
Nicu La grătar, apoi la măsuța din grădină |
După masă se cugetă |
Nicu se hodină |
M-Rea Humor - Nicu și Daniela Bâlcan, lângă zidul Mânăstirii |
M-Rea Humor - Nicu și Daniela Bâlcan, lângă zidul Mânăstirii |
La Mânăstirea Humor |
La Mânăstirea Humor |
Mânăstirea SucevițaPe aleea ce duce la mânăstire |
Mânăstirea SucevițaNicu meditând pe lângă mânăstire |
Mânăstirea SucevițaCladirea bisericii pe din'afara |
Mânăstirea Sucevița |
Nicu şi Daniela la M-rea Probota |
Nicu şi Daniela la M-rea Probota |
La Mânăstirea Probota |
La Mânăstirea Probota |
Mânăstirea Moldovița |
„Mănăstirea este tinda raiului, casa lui Dumnezeu, poarta cerului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi locul în care se arată iubirea lui Dumnezeu.” definiție clasică de Teofil Părăian
1.- UN GRĂTAR LA FIUL DAN IORDACHE
La familia fiului Dan Iordache, la un grătar, alături de familia Bâlcan |
La familia fiului Dan Iordache, la un grătar, alături de familia Bâlcan |
Antrenul după grătar |
---|---|---|
Antrenul după grătar |
Atenție, familia Bâlcan cântă! |
Atenție, familia Bâlcan cântă! |
Memoria imaginii, după festinul grătarului
2.- REGĂSIREA CU UNII COLEGI - 2009
Întâlnirea aniversară din august 2009, a avut apreciere din partea noastră cu superlativ. Mai puţin impresionat s-a dovedit Viorel, motivând că ar fi dorit să vorbească mai mult, să nu fie captată prea mult atenţia asupra cântărilor lui Achimoiu. Eu cred că a fost foarte plăcută alternarea amintirilor cu cântece de voie bună. Nicu şi eu ne-am lăsat duși de valul voioșiei. Pentru amintiri aveam şi posibilitatea scrisului şi telefoanelor. E drept că mai picante sunt amintirile când le depeni „life”, căci creează un cor de suflete.
Imaginea luminoasă a întâlnirii, în curtea şcolii de pe strada Pitar Moșu - 19.august.2009 cu Gigi Mătuşoiu, Viorel Pena, Nicu Bâlcan, Mircea Iordache şi Petrică Achimoiu |
Colegul Achimoiu în rolul Lui Sf. Petre, |
---|
A fost o revedere pe cinste. La locurile cele mai de cinste s-au aflat Achimoiu şi Bâlcan, fiind animatori ai conversațiilor şi cântecelor de pahar.
În după amiază acelei zile i-am făcut o vizită acasă lui Viorel, pentru a sta mai mult de vorbă despre trecerea fiecăruia prin viaţă. De fapt i-am luat un interviu, pe care l-am înregistrat şi care-l apreciez ca foarte interesant. Am constatat dorul lui Viorel de cel care a fost în viaţa lui activă şi frustrările actuale, atât din cauza unor probleme de familie, cât şi a recesiunii vieţii pe toate planurile.
Nu voi mai insista asupra acelei revederi, căci am prezentat participanților impresiile mele ilustrate. Le-am trimis DVD-uri cu tot ce am înregistrat la acea întâlnire şi cred că le-au făcut multă plăcere.
3.- VEDEREA REVEDERII - 2010
Anul ăsta, adică 2010, a fost pentru mine foarte bogat în evenimente:
* Din ianuarie am început organizarea întâlnirii aniversare la 42 ani de la absolvirea facultății de mecanică din Iaşi. A fost o muncă plăcută, dar plină de responsabilități care se cereau a fi îndeplinite la timp. Împreună cu colegii din Suceava ne-am împărţit responsabilitățile şi am trecut la treabă, dar câţiva colegi s-au dovedit mai indiferenți, mai delăsători şi a trebuit să fiu atent să nu ne scape ceva. Eu m-am ocupat în principal de logistică (editarea invitațiilor pentru colegi şi profesori, editarea cataloagelor promoției, editarea unei cărţi aniversare, stabilirea bugetului şi colectarea lui, contractarea serviciilor, angajarea muzicii şi înregistrărilor video, evidenţa financiar- contabilă). Cu cca 3 săptămâni înainte de întâlnirea aniversară am avut ghinionul să o fac pe meseriașul la bojdeuca mea de la Dragomirna şi încălcând protecția muncii mi-am secționat tendonul de sub rotulă. Îmi e greu să spun ce sentimente de deznădejde mă încercau, dar Dumnezeu mi-a dat suficientă şansă (putea să fie mai rău), şi am făcut faţă cerințelor întâlnirii, uimidu-mă singur cât de mult mă poate mobiliza euforia revederii colegiale.
*Aniversarea am avut-o în perioada 19 – 21 august şi a trecut cu bine, ba chiar cu foarte bine, după cum am dedus din elogiile şi mulțumirile colegilor.
Nu mi-am lăsat timp de odihnă sau de recuperare fizioterapeutică, ci am trecut direct la preocuparea pentru revederea cu foştii colegi de şcoală sanitară.. In vara anului ăsta l-am reperat şi pe Neagu Gheorghe, prin aceleaşi demersuri ca la ceilalţi, pontul de locație fiindu-mi dat de Gigi Mătuşoiu. Gică Neagu, mi-a părut cam plin de el şi cam contradictoriu în diverse contactări telefonice. I-am trimis broșura cu amintirile mele despre şcoală şi l-am făcut să-mi reproşeze un pic despre cum l-am reţinut eu, ca fiind cam golănaş. Cred că i-am deschis amintiri şi i-am dezvoltat apetitul de revedere, dar era un pic cam pretențios cerându-mi să fac eu o mobilizare , încât participarea să fie mai numeroasă. Asta presupunea anunțuri in presa naţională şi nu-mi stau în caracter fonduri atât de mari. Am stabilit să ne revedem pe 21 octombrie, tot la clădirea fostei noastre şcoli de pe strada Pitar Moșu şi apoi să mergem pe aceeaşi cale a revederii ca în anul precedent.
Șontâc, șontâc, am luat drumul Bucureștiului în ziua de 19 octombrie, căci mai aveam de împlinit o misiune, de a revedea doi colegi din Buzău (oraşul meu de obârșie), colegi care nu au putut veni la întâlnirea aniversară din august şi care m-au rugat să le dau înregistrările evenimentului respectiv. Am mas peste noapte la fratele meu din localitatea Mărăcineni – Buzău, cu care am sporovăit până târziu după miezul nopţii. Ziua următoare am mers la sora mea din Bucureşti şi iarăşi o bună bucată din noapte la confesiuni, de data asta cu nepoata Liliana, profesor doctor în geografie-geologie şi cercetător științific. În dimineaţa zilei de 21 octombrie m-am deșteptat cu grija de a merge la întâlnirea cu amicii de şcoală sanitară. Aveam impresia că mă aflam înaintea unei slujbe religioase şi mi s-a declanșat rugăciunea către Dumnezeu, să am parte de o zi bună, adică de fericirea revederii cu colegii. Cu gândurile astea am plecat spre metrou şi apoi agale pe bulevard, de la Universitate până la Pitar Moşu.
|
În atitudinea mea faţă de orice întâlnire stă zicala un pic modificată : “ mai bine mai devreme decât mai târziu“, ca atare am ajuns la întâlnire la ora 10,30, adică, cu o jumătate de oră mai repede. Sunt primul, mi-am zis şi aşa trebuie să fie că doar sunt cel care a mobilizat întâlnirea. Stau ce stau pe trotuarul din faţa clădirii în care a funcţionat şcoala noastră, mă mai plimb până la colţul străzii, negăsindu-mi parcă o stare de echilibru şi repaus pentru piciorul handicapat, observ ce era prin jur, adică o grămadă de balast şi nişte muncitori care săpau șanțuri pentru anumite cabluri. La un moment dat îmi vine ideea să intru în clădirea fostei noastre şcoli pentru a-mi unge sufletul cu amintirea vremurilor când aveam legitimitatea de a intra. |
---|
Nu apuc să deschid uşa , căci este deja deschisă de o vedere care venea dintr-o cunoaștere învechită. Vedenia mă întreabă cu nonșalanță: - Tu eşti Iordache? Am simţit un șoc puternic, dar cu impact pozitiv pentru inimă. Vedenia s-a transformat instantaneu în realul Gică Neagu şi ne-am îmbrățișat. Prima impresie asupra lui Gică mi-a fost foarte plăcută, familiară şi aşa va rămâne şi după micul nostru banchet aniversar.
Ne-am luat cu vorba şi nici nu ştiu când au apărut ceilalţi colegi : Gigi Mătuşoiu, Petrică Achimoiu, Marcel Vasilache şi Nicu Bâlcan. Nu au dat curs invitației : Viorel Pena şi Sandu Avram. Am câștigat revederea cu doi noi colegi şi am pierdut legătura cu Viorel Pena. Cei care ne-am adunat am hotărât să trecem prin clădirea fostei noastre şcoli, actualmente depozit de arhive din domeniul medical (!). Clădirea mi-a părut întunecată, învechită, ruinată. Dă impresia că n-a fost renovată niciodată de la absolvirea şcolii de către noi. Am trecut în grădina interioară şi apoi în stradă şi ne-am îndreptat spre micul restaurant Crilis, la care ne-am simţit foarte bine în anul precedent.
Ne-a întâmpinat acelaşi înalt, tânăr şi echilibrat barman, cu bonomie şi aplecare spre preferințele noastre.
Petrică, aşa cum ştie el cel mai bine, a prezentat marfa de marfă de la Corbi, adică o ţuică de milioane şi cașcavalul de neuitat. Aperitivul era deci asigurat şi l-am savurat cu multă plăcere. Ne-a repartizat Petrică, bucăţi mari de caşcaval pe care le-am servit, fără pâine, ca pe nişte prăjituri şi ţuica ne-a uns pe suflet şi ne-a aburit creierul. În ce priveşte mâncarea comandată, Petrică, Gică Neagu, Gigi Mătuşoiu şi Nicu Bâlcan au luat țeapă cerând ciorbă de burtă, căci chiar ei au spus că nu le-a plăcut. Eu şi Marcel Vasilache am cerut ciorba de vită şi am fost mulţumiţi. La felul doi, nu am observat exact cine şi ce a comandat, ştiu că Petrică se plângea că a luat plasă cu ceafa de porc, care era greu de mestecat.
Când nu mai am putere, închid ochii şi realizez că prietenii mei îmi redau energia.
Interesante şi curioase figuri ale colegilor Gică Neagu şi Petrică Achimoiu, în faţa şcolii (întâlnirea din 21 octombrie 2010). |
Colegii Gică Neagu şi Petrică Achimoiu, continuă dialogul la restaurant (întâlnirea din 21 octombrie 2010) |
Marcel Vasilache şi Nicu Bâlcan, două valori cerebrale. - 2010 |
---|
M-am felicitat în gând că am fost inspirat cu piept de pui. Să zicem totuşi că nu era prea importantă mâncarea la întâlnirea noastră, ci faptul că ne-am regăsit, că ne acceptăm cu vorbe bune şi zâmbete, că am făcut o punte peste timp de la absolvire până în prezent, că ne-am potolit dorul de noi înșine de pe când eram copii şi curiozitatea parcursului fiecăruia. Întâlnirea a fost plăcută, dar apreciez că nu s-a ridicat la nivelul celei din 2009. Poate că aceea mi-a părut mai frumoasă fiind prima după atâta vreme de la absolvire (52 ani). Atunci aveam puține să ne spunem, căci ne-am pus bine în temă, unii despre alţii, fie telefonic, fie prin scrisori.
Gigi Mătuşoiu+ - o teleportare în timp (2010 – 1957)Atenţie la calitățile artistice ale lui Petrică Achimoiu! – 2010 |
Întâlnirea aceea a avut un conținut de cognoscibilitate fizică şi psihică, cît şi sărbătorirea evenimentului prin distracţie Cea din anul ăsta (2010), este a doua din seria revederilor şi nu a mai avut „caimac”. Discuţiile au fost cam haotice, iar cântecele au fost abordate cu jumătate de măsură, căci Petrică se tot străduia să-şi păstreze vocea pentru participarea la festivalul folcloric care urma peste trei zile la Muzeul Satului din Bucureşti. Am terminat şi capitolul Întâlnirea Colegială – 2010 , la care am avut de câștigat: - revederea după 53 ani cu Marcel Vasilache şi Gică Neagu, o regăsire foarte plăcută; - L-am descoperit pe Marcel Vasilache ca fiind un om valoros, echilibrat şi modest, că are probleme de familie foarte grele ( cu sănătatea soției), că încearcă să fie un pic ironic, dar o ironie care ar vrea să lupte cu ironiile sorții. Dacă nu aş fi avut această întâlnire cu el aş fi rămas cu o impresie falsă, cea obținută telefonic. - Gică Neagu mi-a format o impresie foarte plăcută, de om preocupat de viaţă, solid pe poziția lui socială. Are cu ce se mândri şi îi place să o facă. Dintre noi, care am participat la întâlnire, după faţa lui şi părerea mea, arată a fi cel mai tânăr. Încă nu s-a hotărât să-şi amintească exact dacă a absolvit în clasă cu noi sau în altă clasă. Eu îl reţin foarte bine doar de la căminul de pe str Ghenadie Petrescu, că am locuit în acelaşi dormitor prin anul IV, dar nu-l reţin de la clasă şi mă cam derutează prin amintirile lui legate de colegi şi profesori, căci nu prea coincid cu certitudinile mele. - Gigi Mătuşoiu, mi-a apărut ceva mai reţinut ca în anul trecut. Probabil că mintea mea îi cam amplifică imaginea bolnăvicioasă, poate şi din cauză că m-am tot gândit un an de zile la treimea lui pulmonară. Îl admir pe Gigi Mătuşoiu pentru realizările lui în viaţă, dar şi pentru caracterul deosebit de sociabil. Ce eforturi a făcut în ultimii doi ani pentru a-şi întâlni foştii colegi! A venit însoţit de fiica lui, dar a venit şi chiar dacă nu a putut să se bucure în totalitate de revedere, din cauza aerului prea puţin şi oboselii vizibile, ne-a făcut deosebită plăcere prezența lui şi la rândul nostru cred că i-am dat un pic de tonus psihic. |
---|
- Petrică Achimoiu, rămâne acelaşi suflet mare pe care l-am perceput de cum l-am văzut la întâlnirea din anul trecut.
Dacă nu s-a plictisit încă de mine, de câte telefoane mi-a dat până în prezent şi mereu deschis spre împărtășirea bucuriilor şi necazurilor ( îmi dau seama că prietenia îndoiește bucuriile şi înjumătățește necazurile), ca şi cum am fi fraţi ( drept să spun, îl simt ca pe un frate şi mai mult conversez cu el decât cu fratele meu şi cu sora mea ). Anul ăsta a trecut şi el prin necazuri mari, cu probleme gastrice, am avut şi eu necaz mare, cu accidentul pe care mi l-am creat, iar încurajările reciproce au avut efecte benefice. Pe lângă problemele reale ale vieţii, găsesc la el o bonomie şi tărie sufletească, molipsitoare.
- Nicu Bâlcan, deşi îl prezint mai la urmă, pentru mine a fost şi rămâne fermentul colegial şi omul care ştie să motiveze viaţa cu credinţa în Dumnezeu. Deşi uneori îi simți tendința de impunere a propriei concepții despre viaţă şi are reacții când îl dezamăgești cu anumite superficialități sau lipsuri în cunoștințe, e de admirat căci, de gândim logic, nu cel care contrazice îţi vrea răul, ci cel care te flatează fără bază reală (lingușitorul). Viaţa cumpătată a lui Nicu (personală şi de familie), bunele cunoștințe în domeniul medical, frumoasele prietenii cu valori artistice şi morale, verdele spus pe faţă atunci când este cazul şi câte alte aspecte pozitive, pot arăta că amicul Nicu ştie să separe binele de rău, că este îndrumat şi protejat de Un Înger foarte profesionist. Ca şi Petrică, poate chiar mai mult ( având în vedere că am petrecut vizite reciproce), Nicu şi scumpa lui soţie au devenit, sufletului meu, rude de prim rang şi ne căutăm telefonic foarte des ( mai ales el pe mine) pentru a ne ţine la curent cu binele şi răul care ni se întâmplă, pentru a ne sfătui şi încuraja în clipele de cumpănă ( care la vârsta asta devin tot mai dese).
- În ce mă priveşte, nu prea am cu ce să mă autoapreciez, decât că am încercat să fac ceea ce mi-a dictat sufletul şi mi-au facilitat posibilitățile intelectuale şi morale. Fiecare dintre noi se bucură dacă este apreciat asupra strădaniilor depuse pentru propria viaţă şi pentru viaţa aproapelui ( aproape, care s-ar dori să fie cât mai extins). Îmi este foarte bine că am simțul umorului asupra a ceea ce sunt şi cred că am un pic de modestie. Poate că am dreptate, simțind o stare de inferioritate faţă de semeni. Poate că aş dori să fiu mai perfect, luând acel intim frumos care domină individualitatea fiecăruia cu care intru în contact. Ochii mei devin dilatați în faţa: bonomiei şi talentului lui Petrică, competenței profesionale şi tăriei de caracter a lui Marcel, prestanței şi mobilității socio-profesionale a lui Gică, suflului sufletesc şi dăruirii lui Gigi, orizontului cultural şi credinței lui Nicu. Prin menționările asupra colegilor mei, consider că nu am barbă mare şi nici nu am pentru ce să o pieptăn. Or fi şi unele aspecte mai puţin frumoase din viaţa fiecăruia dintre noi, aspecte care ar trebui descoperite, arătate şi anihilate în măsura posibilităților, dar nu este cazul să ne preocupe răul, ci să scoatem în faţă binele, şi să-l stimulăm.
După frumoasa revedere şi mica petrecere, a venit şi clipa despărțirii, cu îmbrățișări şi gânduri bune. Nicu a făcut propunerea de revedere şi pentru anul viitor, iar Gică a promis că va mobiliza mai mulţi colegi de prin zonele Prahovei şi Argeșului.
4.- « DESCINDEREA» ÎN FIEFUL LUI NICU BÂLCAN
M-a luat în primire Nicu, pentru vizita la casa lui din Câmpina. Nici nu mai ştiu cu ce am ajuns la Casa Scânteii, unde a trebuit să așteptăm un amic al lui Nicu, cu o maşină faină şi care ne-a purtat lin în liniștea amurgului de zi. Am ajuns la Câmpina, am intrat la apartamentul lui Nicu şi ne aştepta Daniela, soţia lui Nicu. Avea Daniela aceeaşi mimică, expresie a minei de aur sufletești.
Culorile din afisul de bun venit au semnificatii? |
Soţii Bâlcan mi-au făcut şi surpriza prezentării unui mic poster de întâmpinare, pe care lîl prezint în coloana din stânga. Deşi metoda cu posterul şi conținutul lui ar prezenta o exprimare cam copilărească pentru o întâmpinare, mi-a căzut bine la suflet şi ca un fior de mulțumire Lui Dumnezeu, am considerat că este mare bucuria să mai simt aura sufletului de copil. Aura aceea mă făcea să mă revăd copil, alături de copii buni, cu care mă jucam şi respiram aerul nepoluat de răutățile vieţii. Gospodina Daniela a pregătit masa festivă a vizitei mele şi am piperat-o cu discuții despre viaţă, în general şi în particular. Nicu, m-a ispitit să-mi dezleg limba şi m-a cam plimbat pe unde a vrut să-mi afle colțurile inimii. M-am lăsat dus de vraja revederii şi de limbuția care m-a prins şi cred că am creat impresia de un ţâcă fătălău, fără personalitate, cu ochelari de cal, sau un fel de „sfânt” refuzat de raiul pământesc. |
---|
Poate că nu m-am exprimat destul de bine, dar ştiu - în viaţă am fost un fricos: de complexa femeie, de Dumnezeu şi de codițele unei relaţii care mi-ar fi îngreunat formarea pentru viaţă. Nu am fost un sfânt, căci tot timpul m-au tentat femeile, dar rațiunea şi credinţa mi-au fost totdeauna dominante în viaţă. Nu regret nimic din ceea ce mi-am refuzat, din contră simt că plutesc curat, netrecut prin apele tulburi ale poftelor. Fratele meu mai mare a fost cam afemeiat şi pe multe copile le-a decopilat, iar în sufletul meu se alambica durerea dezamăgirilor din sufletele acelor copile când au fost părăsite. O altă faţă a viziunii mele a fost aceea că ştiam să mă privesc în oglindă şi să nu mă las păcălit că vreo fată ar fi văzut în mine pe făt frumosul căruia să i se dăruie cu trup şi suflet, ci pur şi simplu să vadă un viitor soţ pentru siguranța subzistenței şi pe cât posibil de încornorat. Am văzut în ochii unor fete, îndrăgostite de băieţi, un licăr deosebit ( lumina dragostei), de care eu nu am avut parte. Oare am fost un suflet bolnav ?
Nicu nu se laudă cu calitățile lui de seducător, dar mărturisește că a avut multe femei, justificând că ele l-au sedus. Or fi fost condiționate de satisfacerea capriciului, sau poate pentru a plăti în natură vreo intervenție la dantură. Cine ştie ce o fi fost în sufletul şi caracterul lor, dar tot curve se chemau. Sunt detestate astfel de stofe, dar mulţi le îmbracă. Referitor la astfel de relaţii cu femeile, eu nu am perceput viaţa aşa precum amicul Nicu, dar nu-l pot judeca. Seriozitatea este o boală, iar simțul umorului ne face mai umani, mai smeriți. Simțul umorului este unul dintre cele mai importante aspecte ale religiozității. Se crede că timpul este format din trecut, prezent şi viitor, însă acest lucru este greşit. Timpul este format numai din trecut şi viitor. Prezentul este însuşi esența vieţii. Cred că astea sunt directoarele concepțiilor lui Nicu şi din p.d.v al logicii umane, viziunea lui este foarte corectă.
Câtă dragoste şi ambianţă la familia Bâlcan! |
Mama îmi spunea că uneori este necesar să minți, dacă minciuna te păzește de vreun necaz, dar în acelaşi timp nu dăunează cuiva. La asta mă gândeam când sub manta sincerității lui Nicu, cred că era lezat amorul propriu al Danielei. Uneori adevărurile pot leza mai mult decât ezitarea prezentării lor şi chiar decât unele minciuni ca acelea despre care am spus mai sus. Cred că Dumnezeu îl va ierta pe Nicu pentru păcatele pornite din poftele trupești, pentru că are alte calităţi care-i ridică talerul balanței către rai: sinceritatea, sufletul mare şi mai presus de toate credinţa. M-au impresionat: amenajarea locurilor de rugăciune în locuinţă; rugăciunile cu multă aplecare şi în conformitate cu prevederile ortodoxiei; participarea activă la viaţa parohiei de care aparține, cântând în corul bisericii şi prezentând unele sfaturi apostolice; pledoaria pentru credinţă în orice împrejurare. Am închinat seara, în camera care m-a găzduit, după o zi plină de evenimente, sentimente frumoase, învățăminte şi gânduri bune . |
---|
22 octombrie cu familia Bâlcan
Dimineaţa zilei de 22. octombrie, m-a prins într-o dispoziţie nu prea bună, căci piciorul, pe care mi l-am handicapat prin tăierea tendonului de sub rotulă cu aproape trei luni în urmă, mi s-a umflat şi aveam greutate de mișcare. Gândeam că am făcut o mișcare greșită de a participa la întâlnirea colegială şi de a veni în vizită la familia Bâlcan, dar uneori în viaţă scuzele pot dăuna sufletului, ceea ce ar putea fi mai grav decât daunele fizice atunci când acționezi pentru a nu fi nevoie de scuze.
|
Barajul PaltinuContopirea toamnei arămii cu Nicu şi soţia lui Daniela. |
---|
Am mers apoi la cimitirul din Câmpina, aflat pe un platou la marginea oraşului şi de unde mi se părea că văd luminile vieţii şi umbrele morţii. Familia Bâlcan a depus un buchet de flori şi a aprins lumânări la mormântul unei foste prietene de familie, care s-a prăpădit de foarte tânără.
Cimitirul din Câmpina, la Biserica Adormirea Maicii Domnului. |
Biserica Adormirea maicii Domnului din Câmpina |
---|
Religiozitatea nu este ceva în care să crezi - este un fapt care trebuie trăit, experimentat; ea nu este o credinţa pe care să o ai în minte, ci o savoare a întregii tale ființe.
Pe o stradă liniştită, am contemplat împreună cu amicul Nicu, Castelul Iulia Hașdeu, monument de artă. Construit între anii 1893 – 1906, se observă că are o influenţă anglicană, imitând, oarecum, Castelul Windsor – aflat la 50 Km de Londra, construit de Wiliam Cuceritorul între 1070-1086 şi care de 900 ani este reședință a familiei regale.- Reședințe ale familiei regale mai sunt: Castelul Buckingham ( Londra ) şi Castelul Holyrood ( Edinburgh – Scoția ). În Castelul Iulia Hașdeu, a locuit pentru o vreme şi a creat scriitorul Bogdan Petriceicu Hașdeu, tatăl Iuliei. Încărcătura istorică este vizibilă, dar nu am vizitat interioarele şi muzeul, din considerente cam superficiale din partea mea. Am zis că putem vedea doar nişte poze de familie şi unele articole elogiative. Nicu mi-a spus că e cam aşa şi atunci am renunţat la intrare. Vina este şi a oficialităților că nu fac suficientă documentare a muzeelor şi nici reclame incitante, care să atragă trecătorul. |
La Muzeul Nicolae Grigorescu, am intrat şi desigur că tablourile sunt impresionante, dar cam platonică a fost prezentarea de către ghid – o doamnă lipsită de vigoare sufletească, fără pic de pasiune pentru arta pe care o avea în faţă, sau poate insuficient pregătită pentru aşa ceva şi insuficient motivată financiar. În condiţiile astea am avut impresia că mă aflam într-o casă mortuară. E şi vina mea, că sunt cam superficial şi în timp ce văd anumite lucruri, fac divagații mentale departe de obiectul activității pe care o desfășor. E bine că am localizat muzeul în cauză şi îmi pun ca obiectiv pentru un timp apropiat să fac investigații pe net, pentru mai buna descoperire şi cunoaștere a pictorului.
Ne-am retras la domiciliul familiei Bâlcan cu frumuseţile strânse în noi, cu impresii plăcute despre Câmpina şi împrejurimi şi mulțumind Lui Dumnezeu că ne-a dăruit o zi atât de frumoasă. A urmat plăcutul dejun, sub toate aspectele şi pentru mine a însemnat foarte mult ambientul, romanticul cauzat de dragostea şi atenţia grijulie a familiei Bâlcan. Astea mi-au creat imaginea unei expoziții de artă, în care obiectele expuse erau : gazda, rugăciunea pentru masă, decorul, aburii bucatelor, cuvintele de duh intercalate cu clinchetele tacâmurilor.
A urmat o după-amiază liniştită, cu un pic de odihnă, cu mici discuții şi reflecții asupra întâlnirii cu colegii de şcoală sanitară, cu unele informaţii despre familii, preocupări ale familiilor......
Cina uşoară, avea darul să ne asigure un somn liniştit, căci în ziua următoare aveam de parcurs drum lung, până la Câmpulung, cu popasuri pentru locurile de mare interes istoric.
23 octombrie – excursia
Nu mai redau despre deșteptare, masă, pregătirea de plecare ci trec direct la a prezenta traseul şi mici impresii despre locurile vizitate: Câmpina, Cornu, Breaza, Posada, Sinaia, Bușteni, Pârâul Rece, Azuga, Tohan, Bran, Moeciu, Fundata, Podu Dâmboviței, Rucăr, Dragoslavele, Nămăești, Câmpulung.
Cheile Dâmbovicioarei – zidiri Dumnezeieşti |
Cheile Dâmdovicioarei – un loc mirific |
|
---|---|---|
Mausoleul Mateiaş – în apropiere de Câmpulung Muscel, închinat eroilor din primul război mondial |
Mânăstirea Nămăieşti. Deasupra lampadarului se observă |
Localitatea Moeciu - Moeciu, despre care se spune că e o staţiune frumoasă.
Tradiţii artizanale în apropierea Castelului Bran |
O vedere spre Castelul Bran |
Pe deal la Moeciu |
---|---|---|
Pe deal la Posada |
Daniela și Nicu Bâlcan la Moeciu |
Daniela și eu la Moeciu |
La poarta casei lui Paul Everac |
Grădina Muzeu a lui Paul Everac |
Se întrevăd Cheile Dâmbovicioarei |
Cheile Dâmdovicioarei – statui ale naturii |
La poarta Mânăstirii Nămăeşti |
Mrea Nămăeşti – Icoana Făcătoare de Minuni a Maicii Domnului |
La familia Dobrinoiu
Familia Dobrinoiu ne-a impresionat ca fiind o gazdă foarte bine aranjată şi foarte primitoare. Am întitulat “ La familia Dodrinoiu” această componentă a excursiei, întrucât veneam la nepotul lui Nicu, George Dobrinoiu şi soţia lui Mihaela Dobrinoiu, dar de fapt era casa soţilor Lupeanu, socrii lui George. Casa este foarte chipeșă şi în exterior şi în interior şi dotată cu tot confortul. Nu mă îndoiesc că şi George are merite deosebite în aducerea casei la condiţiile vieţii moderne. În curtea alăturată se află o vilă şi mai şi, a unui colonel de prin Bucureşti, care beneficiază de ea numai vara, în rest lăsând-o în grija domnului Lupeanu.
Nicu şi Daniela s-au întreținut cu gazdele, informându-se reciproc asupra cunoştinţelor comune şi asupra preocupărilor pe care le au. Eu m-am întreținut cu Şerban, copilul lui George, în vârstă de 12 ani. Şerban mi-a produs o impresie excepțională: respectuos, preocupat de treburi frumoase şi având cunoștințe apreciabile în muzică, filme, calculatoare. Cred că şi eu i-am plăcut, tocmai pentru că, aşa cum spunea chiar el, am discutat despre probleme la care părinţii şi bunicii lui nu au aplecare.
Daniela primise vestea că mama ei este internată la spital în stare foarte gravă. Pe chipurile familie Bâlcan se citeşte o atenţie „absentă”, şi o îngândurare prezentă.
În casa lui George cu familia Bâlcan |
Daniela și Nicu Bâlcan, îngândurați |
Domnul Lupeanu – socrul lui George |
---|
|
Când eram pregătiți de culcare, din camera alăturată în care urma să doarmă familia Bâlcan, am auzit discuții la telefon în legătură cu mama Danielei, internată la spital în stare destul de gravă. La început mi s-a părut că se vorbea despre diabet, apoi la următoarea convorbire că medicii ar fi spus că trebuie să-i taie picioarele că are gangrenă şi că mama Danielei a refuzat. Către Dimineaţă situaţia s-a agravat tare prefigurându-se decesul. Procesam şi eu la suferinţa mamei bătrâne (87 ani), care dorea încă să trăiască şi chiar i-a rugat pe doctori să n-o lase să moară. Mă gândeam şi la Daniela, că nu poate fi copil care să nu sufere la o asemenea situaţie, când mama e pe moarte şi nu poate să facă nimic. Cât ar fi de bătrână, mama e tot mamă. Am trăit asta pe pielea mea în 1997, când mi-a murit mama. Daniela s-a dovedit rezistentă psihic. Nu am văzut-o să scape vreo lacrimă, dar eu la moartea mamei am plâns sfâșietor, încât lumea m-o fi considerat dezagreabil. Normal că nici lui Nicu nu-i era uşor şi mă mai avea şi pe mine pe cap. Din momentele acelea s-a frânt excursia noastră şi în dimineaţa zilei de 24 oct. trebuia să ajungem cât mai repede la spitalul din Târgoviște. |
---|
Nicu Bâlcan la mormântul părinţilor şi sorei lui, la Văleni Dâmboviţa, împietrit de durerea sufletească. |
Graba spre Târgovişte – 24 octombrie 2010 Dimineaţa nu prea mai era loc de cuvinte, căci situaţia a devenit dramatică în ce o privea pe mama Danielei şi am simţit o pregătire pe fugă, pentru a întâmpina necazul. Cu toată urgența, Nicu a ţinut să treacă şi prin localitatea lui natală, pe la mormântul părinţilor lui. Drumul a fost cam tăcut şi numai din când în când eu spuneam câte ceva, desigur bâlbe şi confuzii, ajungând până la a-l inerva pe Nicu. Nu am justificări pentru confuziile făcute, decât lipsa de cunoaștere şi faptul că nu eram nici diplomat să nu mă bag în nisipuri mișcătoare. Sunt multe lucruri în viaţă pe care le tratăm cu superficialitate. Plutim peste orizontul cunoașterii, fiecare pe traseul lui şi e dificil de recepționat şi analizat totul, sau poate că vârsta începe să ne joace fente de memorie. Atmosfera a devenit şi mai apăsătoare, la mormântul părinţilor lui Nicu. Vedeam cum amicul meu era transfigurat în suferința lui şi simțeam că era tot mai irespirabil aerul ghinionist care ne-a tulburat întâlnirea. |
---|
Eram omul nepotrivit la locul nepotrivit
Am ajuns la Târgovişte şi în puţin timp s-a finalizat ieşirea din spital a mamei Danielei, în modul cel mai cumplit. A existat şi o ușurare a Danielei, aceea că a reuşit să-şi ţină mama cu capul în braţe, înainte de a-şi da duhul. A trebuit să o scoată din spital înainte de a muri în salon căci altfel scoaterea din spital devenea mult mai complicată. Daniela a mers cu salvarea să-şi ducă mama în comuna de domiciliu, Petreni, iar Nicu urma să meargă cu mine la Câmpina, încât în ziua următoare să-mi iau vânt spre casă. Şi Nicu s-a pierdut cu firea, încât a uitat să ia cheile casei de la Daniela, astfel că după cca 10 Km, a trebuit să ne întoarcem la Târgovişte şi să așteptăm sosirea cheilor prin cumnatul lui Nicu, domnul Olteanu. Aşa ne-a apucat ora 13,00 în Târgovişte, după care am luat din nou drumul spre Câmpina.
În ultima seară la Câmpina am simţit presiunea singurătății şi apreciam că întreaga sărbătoare a revederii semăna cu vaca, care după ce a fost mulsă a vărsat donița cu lapte. Aşa mi-a fost carma şi nu e vina nimănui, poate eu am purtat ghinionul cu mine şi am creat ghinioane în jur. Am plecat de acasă aşa cum am plecat, cu piciorul încă destul de handicapat, am mers la fratele la Buzău şi l-am găsit cu operaţie de varice, operaţie care arăta cam rău, înfricoşându-mă, am mers la Bucureşti şi entuziasmul nu a fost pe măsura așteptărilor mele, apoi vizita la amicul Nicu s-a terminat, cum s-ar spune, în coadă de peşte.
Seara a venit acasă şi Daniela, la sugestia mea că-i va fi foarte greu la priveghea de peste noapte, în frigul care era instalat la Petreni şi ziua ce urma avea să-i fie şi mai grea. Am fost bucuros pentru ei şi parcă mai liniştit, că făceau eforturi să se liniștească.
Plecarea spre casă – 25 octombrie 2010
Ultima dimineaţă cu familia Bâlcan, cu puține cuvinte şi cu multe gânduri, cele mai multe triste. Bagajul mi-l făcusem de seara, aşa că atunci când s-a dat startul: familia Bâlcan la pregătirea înmormântării, iar eu spre ceea ce am lăsat acasă, eram pe poziții.
Nicu m-a dus cu maşina la locul unde urma să vină maxi-taxi care să mă repeadă spre Ploieşti şi de acolo, ne-am luat rămas bun, fiecare cu gândurile lui. Ale mele urmau să devină ceva mai senine, căci mergeam să înseninez ziua pentru patru foşti colegi de facultate, colegi care nu au putut veni la aniversarea de la Suceava, fiecare cu problemele lui complicate şi cărora le duceam înregistrări şi broșuri legate de întâlnirea aniversară. M-au aşteptat, cam cu prea mare entuziasm şi fast, m-au copleșit cu mulțumirile lor de recunoștință că făceam efortul să-i regăsesc şi să le readuc amintirile despre colegi şi implicit despre tinerețile lor. Doar colegul meu de grupă Nicolae Ilie, era mai puţin atins de necazuri ( socrul lui de 94 ani, trebuie îngrijit, dar nu e în stare critică. Ilie m-a întâmpinat cu maşina la autogara din Ploieşti şi a mers cu mine peste tot, chiar şi la gară până la plecarea trenului. El le cam are cu bioterapia şi cu apicultura. M-a şi cadorisit cu tinctură de propolis şi cu un borcan de miere, de te lingi pe degete de cât este de parfumată şi gustoasă. La autogară m-a întâmpinat şi Lazăr George, cu care am afinități deosebite. Cam de mult suferă sărmanul George, din cauza soției, bolnave de cancer în stare avansată. A venit nebărbierit şi l-am întrebat ce e cu el. Credeam că i-a murit soţia, dar era din cauza soţiei sale care a devenit extrem de posesivă şi suspicioasă. Sărmanul George cum să-şi supere soţia când o vede în ghearele morţii, ţinută permanent sub perfuzii. Cu Ilie am mers la familia Niţescu. Şi Andrei şi Livia mi-au fost colegi de an. Ei nu au putut veni la aniversare din cauza lui Andrei, căci are probleme deosebite cu inima (valvă fisurată) şi pe deasupra un început de parkinson. Andrei este un omoi, mamă, mamă: înalt, gras şi are un lăboi ca de urs. În facultate îl poreclisem Tamango. Aveam în faţa mea un om netrecut la chip, care m-a primit cu lacrimi de copil, precum acei copii care din cauza unor handicapuri grave se simt frustrați că nu pot să se joace, să fie şi ei în rândul copiilor.
5.-VIZITA LUI NICU BÂLCAN LA SUCEAVA – 2011
Daniela și Nicu Bâlcan, la tandrețe pe malul Lacului Bicaz |
Daniela și Nicu Bâlcan, la tandrețe pe malul Lacului Bicaz |
Prin Cheile Bicazului |
---|---|---|
Prin Cheile Bicazului |
La un dejun copios în grădina familiei Gabriela și Ion Dima |
La un dejun copios în grădina familiei Gabriela și Ion Dima |
Cetatea Neamțului |
Cetatea Neamțului |
Privire din Cetatea Neamțului |
-
„Cea mai bună cetate de cucerit, pentru fiecare, este cetatea sufletului său.” citat din Marius Torok
-
„De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzește.” în Psalmii, O cântare a treptelor - 126:1
La Casa Memorială George Enescu
Panoul de prezentare |
Daniela în fața casei memoriale |
Statuia lui George Enescu |
---|
La Casa Memorială Mihail Eminescu
Rodica, Nicu și Daniela în fața casei |
Eu și Rodica pe aleile parcului |
Pe aleea din curtea casei memoriale |
---|---|---|
Către Lacul nuferilor, de la Ipotești |
Lacul cu nuferi, de la Ipotești |
Lacul cu nuferi, de la Ipotești |
Ipotești - Nicu și Daniela, la lacul nuferilor |
Lacul - Opera Lirică a lui M. Eminescu |
Nicu și Daniela, la lacul cu nuferi de la Ipotești |
La parcul din Botoșani
Statuia lui Mihail Eminescu |
Rodica, prietena Danielei, Daniela și Nicu în parcul de la Botoşani |
---|
- „Eminescu e întruparea literară a conștiinței româneşti, una şi nedespărțită.” definiție celebră de Nicolae Iorga
- „Dacă poporul român dispare şi rămâne o carte a lui Mihai Eminescu, lumea va şti cine au fost românii.” citat celebru din Mircea Eliade
- „Dacă România are nevoie de un pașaport cultural în lume, acela ar trebui numit simplu şi curat – EMINESCU.” Ştefan Radu Muşat
Întâlnirea Danielei cu o prietenă |
Poză în parcul de la Botoșani |
Poză în parcul de la Botoșani |
---|
La bojdeuca de la Dragomirna
Atmosferă meditativă |
Atmosferă meditativă |
Nicu, dirijor de grătar |
---|---|---|
Un relaș pentru meditație, după grătarul de la bojdeuca din Dragomirna |
Nicu La grătar, apoi la măsuța din grădină |
Un relaș pentru meditație, după grătarul de la bojdeuca din Dragomirna |
6.-VIZITA LA FAMILIA ACHIMOIU PETRICĂ
Daniela și Nicu Bâlcan la Moeciu |
Daniela și eu la Moeciu |
Casa familiei Petrică Achimoiu – din Corbii Mari |
---|---|---|
Într-un șopru Nicu , sora și nepoata lui Petrică |
Într-un șopru Nicu , sora și nepoata lui Petrică |
În curtea casei familiei Achimoiu |
La biserica Corbii de Piatră, cu picturi rupestre |
La cascada de la Corbii Mari |
La mormântul părinților lui Petrică |
Petrică Achimoiu la grătar |
Subsemnatul, a magazinul localității,gestionar d-na Elena Achimoiu |
Dedicație prieteniei |
Introducere |
---|
Aspecte ale vieții de școlar |
---|
|
---|