Primii pasi in viata
SUFLET DE COPIL
Până pe la doi anișori nu mi-am dat seama că trăiesc. De fapt, cam până pe la 6 ani, cred că eram ca un animal mic, ghidat de instinctele supraviețuirii şi, rar mi-au apărut ferestre de auto percepție.
Am deschis ochii
Mămica mea (Sanda Iordache) pe la vârsta de 36 de ani
Tăticul meu, Neculai Iordache, primul din stânga înainte de plecarea pe front, alături de frații Glinischi. |
Cătinel, cătinel, au început să mi se deschidă ochii minții şi mi-am descoperit unele legături cu viaţa, fără a ști de amplasarea mea în timp şi spaţiu, sortită de Dumnezeu.
Desigur că prima percepție a fost a mămicii, cam pe când aveam vreo doi anișori, când îi stăteam cu o mână pe după gât și cu una la țâțucă și parcă pluteam într-un vis de fericire, ca o legătură de suflet şi că, mai păstram instinctul de sugar. Tăticul meu (Neculai Iordache, primul din stânga înainte de plecarea pe front, alături de frații Glinischi. Într-o zi liniştită, ochii mei vedeau un bărbat tânăr lângă un hambar cu făină, într-o tindă mare și, am descoperit mai târziu că acțiunea se petrecea în tinda casei bunicilor. Acel bărbat stătea în picioare şi bea un pahar cu lapte. Arăta ca un zeu chipeș şi înalt, foarte pe plac ochilor mei. Eram atât de absorbit de acea frumoasă arătare, încât eu nu mă regăseam acolo decât sub forma unui vis. Aveam să aflu mult mai târziu, de la mămica, că acea arătare a fost tăticu, prin anul 1943 (eu aveam patru ani și ceva), înainte de a pleca pe front şi de a fi luat prizonier de ruşi.
Tot de la mămica am aflat că am venit pe lume pe 5 februarie 1939, în localitatea Tisău, judeţul Buzău, acolo unde familia locuia temporar, căci tăticu era dascăl la biserică, aşa după cum avea să-şi povestească viaţa înainte de a pleca la Domnul: „În anul 1928, când împlineam 14 ani, cu cele cinci clase primare, m-am înscris la Şcoala de Cântăreți Bisericeşti „Neagoe Ionescu” din Buzău, unde am învăţat foarte bine, iar în anul 1930 am primit post de cântăreţ, alături de preotul Coman Ştefan, la Parohia din comuna Tisău (Mânăstirea Bradului), unde am slujit timp de 6 ani”.
Biserica Mânăstirii Bradului, locali-tatea Tisău, județul Buzău |
|
Biserica Mânăstirii Bradului, locali-tatea Tisău, județul Buzău Abia de curând am descoperit că preotul Ştefan Coman a fost fiul lui Ghiță Coman, consătean din Dâmbroca şi frate cu Ioan Ghe. Coman, personalitate de talie mondială în domeniul Patristicii, fost rector al Universității de Teologie din Bucureşti. Care va să zică, mă simt foarte onorat că părintele Ştefan Coman m-a botezat. |
Aveam să aflu, când am crescut mai mare că, de fapt, am fost înregistrat în actul de naştere ca fiind născut în
18 martie 1939, deci la distanţă de o lună şi jumătate după naşterea reală.
Nu mi-a explicat nimeni de ce am fost declarat cu aşa mare întârziere, dar bănuiesc că pe atunci erau vremuri de război şi părinţii aveau griji mai mari, decât să mă înregistreze pe mine. Poate că eram aşa de prăpădit, încât nu ştiau dacă voi trăi.
Iote-mă aci, Oani!
Când am mai crescut, îmi povestea fratele Oani despre întâmplări de pe când aveam vreo doi anișori. Spunea că ne punea tăticu să ne jucăm de-a ascunselea. Pe mine mă ascundea tăticu, dar nu-mi țineam gura. Începeam să strig la fratele și la surioara mea: „Iote-mă aici, Oani! Iote-mă aici, Olica! |
Sănătatea, la vârsta copilăriei
Nu mi-am dat seama ce-i aia sănătate, ceea ce presupune că am fost sănătos tun. De altfel, în acele vremuri, a te îmbolnăvi de ceva putea lesne să echivaleze cu moartea. Îmi curgea nasul tot timpul și mă ștergeam cu ce aveam la dispoziție, mai ales cu dosul mâinii, dar nu eram răcit, deși stăteam îmbrăcat doar cu o cămășuță lungă, fără chiloței (pe atunci, nu prea se purtau) și desculț.
Când mă înghesuia burta să merg la closet o luam fuguța chiar și prin zăpadă și pe ger. Supliciul eliberării burții era așa de mare încât nu simțeam frigul. Când ajungeam în casă făceam „țuști” pe plita sobei, care, desigur, era doar un pic mai caldă decât picioarele mele.
Vara, pe vremea strugurilor și a pepenilor, băgam în mine ca un spart și apoi treceau prin mine ca trenul. Într-o zi de vară, mi-am făcut treaba, lângă closet.
Eram desculț și cu o cămașă de noapte pe mine. Am ridicat cămășuța și m-am apucat să „cuget” un fel de diaree și deodată, văd că iese un vierme, dar se lăsa greu de ieșit. L-am prins și l-am aruncat. Nu mai spun cine s-a bucurat, dar și mie mi-a fost bine, căci după aia nu m-a mai durut burta. E de înțeles că aveam limbrici, dar n-am spus mămichii și nu prea știu cum am scăpat de ei. De fapt. cred că nu prea găseau hrană suficientă în burta mea.
M-am îmbătat!
Pe când aveam 5 anișori am fost dus în păcat de către surioara mea, Olica, să beau ţuică îndulcită. Parcă mă văd la ferestruica cu zăbrele a camerei, cu coatele pe pervaz, alături de surioară, sorbind amândoi din câte o căniță cu licoarea dulce-amețitoare. M-am ameţit şi am rugat-o să-mi facă o tragă din stuf, din care era pe acoperișul bucătăriei.
M-am suit pe butoi şi am tras pe săturate. Apoi, împleticit, am ajuns la poartă, m-am aşezat lângă gard şi am văzut doi oameni identici care mergeau cu capul în jos. Îmi cădeau pleoapele şi încercam să le ridic cu mâinile, dar şi mâinile mi-au căzut. Nu am mai ştiut de mine până pe înserate, când m-am trezit pe pat, învelit în şalul mamei (Șalul mămichii, era așa de călduros și, parcă, mă mângâia cu puful lui. Îl iubeam și-i simt căldura și astăzi, de parcă se afla în el dragostea mămichii.) Atunci, mămica nu m-a certat pe mine ci pe surioară, dar mi-a spus că am fost în pericol să mă lovească vitele prin grajd (ce-oi fi căutat acolo?) şi a făcut un pic de haz pe seama mea. Vecinul nostru, tata Vasile (cum îi spuneam noi, căci era băiatul înfiat de bunicul Gheorghe Iordache), m-a găsit printre vite în grajd și i-a spus mămichii: „Fă Sando, ia vezi, ce-i cu băiatul ăsta, că i se cam împleticesc picioarele și umblă prin grajd! Să nu-l calce vitele în picioare!″
Atât de mult m-a impresionat întâmplarea şi comportarea protectoare a mamei, încât am luat atitudine obsesivă împotriva băuturii şi n-am mai băut niciun strop de alcool până pe la vârsta de 20 de ani;
La un pas de moarte
Tot pe când aveam cinci ani, mămica a adus cânepa de la gârlă şi o întindea pe gard să o usuce. Eu, cum stăteam pe pragul casei, dau cu mânuța de o sticluță cu ceva în ea. Din curiozitate am deschis-o şi, din greşeală, am vărsat-o pe mine şi apoi să vezi țipetele ce le scoteam, de durere, căci în sticluță era acid fenic, cu care mămica îşi ameliora durerile cauzate de carii. Arsura s-a întins pe burtă şi la puțucă şi a fost atât de gravă că am ajuns în pragul morţii. Mi s-a „stins lumina″ și abia pe înserate la lumina unei candele, când m-a împărtășit părintele Ghencea (nașul, care mi-a luat din moț), m-am luminat într-o stare de amorțeală generalizată.
Mi-a făcut mămica un costumaş bleumarin din lână, sau poate că-l avea pregătit mai demult, l-a chemat pe popa Ghencea să mă împărtășească, mi-a ţinut lumânarea şi numai un miracol de la Dumnezeu şi dragostea de mamă m-au salvat. A cules mămica, de prin oboare, flori de cicoare, a făcut un fel de alifie cu care m-a uns şi vindecarea a fost fără cicatrice, dar, cred că mi-a afectat, în oarecare măsură, dezvoltarea fizică.
Au fost și alte aspecte care mi-au deschis ochii minții la acea vârstă fragedă, unele cam nesemnificative, altele le voi presăra pe la alte capitole, prin amintirile despre cei dragi.
Sufletul mi-a fost mereu de copil, numai vârsta fizică m-a deteriorat continuu, odată cu scurgerea timpului.
Iarna aceea, a lui 1945
Când am început să mai pricep câte ceva, mi-am dat seama că am un frate, Ionel (Oani, cum i se spunea în casă și în sat, nume stabilit de Olica, când era mică, căci nu putea pronunța „Ioane”, cum îl numea tăticu), dar nu am apucat să-l polarizez ca frate, decât pe la vreo 9 anișori, când și el și eu, am revenit acasă de la colegiile militare, desființate de regimul comunist. Am cunoscut-o mai bine pe surioara Olica (nume dat de mine, căci nu puteam pronunța Ionica). Cu ea am stat mai mult în anii cei triști ai războiului pe care noi, copiii, nu-i prea realizam, căci eram neștiutori. Pricepeam, durerea mămichii pentru plecarea lui tăticu la război, mai ales în iarna anului 1945 (dacă nu mă înșel), când zăpada ne-a blocat în casă.
Cam așa arăta zăpada în iarna aceea a lui 1945 |
|
Mi-au rămas și în ziua de azi, pe retina minții, lacrimile mamei vărsate la fereastra îngustată de troianul de zăpadă și-i simt, pe timpane, vibrațiile bocetului obosit: „Niculaie, Niculaie, .... ce mă fac eu fără tine, cum să ies din nenorocirile astea, cum să-i salvez pe copii, vino și ne vezi în ce necazuri ne aflăm și salvează-i pe copii! Doamne, cum să ies din necazuri, că mor cu copiii în casă!” Eu, într-o cămășuță lungă, și gol pe dedesubt, stăteam cocoțat pe plita sobei, care abia mai era căldicică, Olica era culcușită în pat. Scânceam amândoi, văzând jalea mămichii și parcă eram doi cățeluși care schelălăiau pe lângă mama lor că nu aveau ce suge. Dumnezeu ne-a sărit în ajutor prin flăcăul Ionică al lui Constantin Pușcoi, care a făcut pârtie și ne-a scos din casă. Ne-a dus acasă la Constantin Pușcoi și acolo am avut căldurică și ne-a pus la masă. |
De fapt, după ce plânsesem zdravăn, m-am aciuat în pat, lângă Olica, și m-am trezit abia când moș Constandin, poreclit Pușcoi și tușa Zamfira, erau preocupați de mămăligă. Am fost tratat cu o turtă coaptă pe plită, căreia îi simt și azi gustul plăcut. O, Doamne, n-am văzut și poate că n-am să mai văd o mămăligă așa de frumoasă ca aceea! Așa cum clocotea, parcă avea suflet!
Ca scaiul, după soră-mea Olica
|
|
Până pe la şapte anișori, mă ţineam ca scaiul după sora Olica, mai mare ca mine cu trei ani, incomodând-o cu prezenţa mea, căci ea mergea cu fetele de seama ei şi nu se simțea suficient de liberă când mă băgam şi eu în „ciorba” lor. Ba și după 9 ani, după ce n-am mai frecventat colegiul militar de orfani, despre care voi face vorbire într-un capitol separat.
Cu cât simțeam că vrea să se debaraseze de mine, că vezi Doamne, devenise domnișorică de la un timp, cu atât mai dornic, mai curios și mai insistent eram să mă țin după ea. Cel mai mult îmi plăcea să mă bag în treaba fetelor când se mergea cu Caloianul, când se petrecea Paparuda, când mergeam la vie, dar cel mai frumos era când mergeam la scăldat. |
La scăldat, mergeam până la gârla Buzăului, împreună cu Olica, dar eu făceam baie mai de-o parte, căci fetele erau mărișoare și, de, era rușine, dar tot îmi aruncam ochii, de curiozitate, să văd cum arată goluțe, mai ales că erau adolescente și aproape formate.
Cu Caloianul și Paparuda
Despre Caloian, mi-aduc aminte că, după ce am venit de la Colegiul Militar de Orfani, unde am parcurs primii doi ani de școală, pe la vreo zece anișori, am participat la sărbătoarea Caloianului, împreună cu fetele de-o seamă cu Olica. Organizatoare era Viroana lui finu Mitu „Cojocaru”.
|
|
Mai participau Mița lui „Frizu” (Gheorghe Săftoiu, văr de al doilea cu tăticu, după mama mare) și câteva fete vecine cu Viroana. A fost modelat, din lut galben, un omuleț, și a fost îmbrăcat cu un costumaş, făcut de Viroana, din cârpe. I s-a meșterit, de către finul Mitu, un sicriu minuscul, a fost împodobit așa cum se face pentru morți și a fost așezat „mortul” (Caloianu) în acel sicriu improvizat.
Fetele se preocupau și de praznicul care urma a avea loc după terminarea ceremoniei de înmormântare a Caloianului. În meniul praznicului erau două feluri de mâncare: omletă și gogoși. Fiecare fată aducea de-acasă ouă, făină, ulei. Ca pentru pomană se pregătea ceva și pentru oameni imaginari de talia Caloianului. |
Cu asta nu mă împac eu nici în ziua de astăzi, mai ales că mie, ca băiat, mi-a revenit o misiune foarte neplăcută. Trebuia să dovedesc că sunt bărbat adevărat și să fac rost de câțiva pui de vrabie. Nici acum nu-mi pot ierta grozăvia de a mă sui într-un salcâm și de a lua puii de vrabie dintr-un cuib. Se vede că nu aveam educația necesară, nu aveam minte să pricep ce însemna acea misiune, finalizată cu smulgerea capetelor acelor vietăți nevinovate, pure (!?!?). Am simțit ca o strângere de inimă, dar diavolul se afla în mine cu aparență de nevinovăție. Mi-a fost lecție și, pentru tot restul vieții m-am ferit să tai pasăre și la orice sacrificare de animal mă feream a fi de față. Amintirea asta îmi știrbește mult din valoarea tradiției Caloianului.
Paparuda la țară |
|
De la Casa Viroanei, am plecat cu micul nostru cortegiu, cu fetele bocind „mortul”, am mers cam un km., până la apa Buzăului, luând-o pe lângă sat (pe după Oboare, așa cum i se zice). Tot drumul a răsunat de bocetele fetelor: „Caloiene, Caloiene, unde te duci Caloiene?” și alte vorbe de regrete, după cum le tăia capul pe fete.
Odată ajunși la apa Buzăului, după încă ceva bocete, se punea capacul sicriului, se punea și o lumânare, după care sicriul era pus să plutească pe apa Buzăului, iar noi priveam la el cum plutește până se îndepărta și nu-l mai vedeam.
Ne întorceam acasă la Viroana și, cu poftă de mâncare, atacam mâncărurile gătite de fete. Se mai lăsa și cu glume, la adresa fiecăruia, cum a participat la eveniment și despre diferite aspecte din sat, la nivelul minților noastre de copii. Toată ceremonia se desfășura dimineața, căci după amiaza, când era căldura mare, începea Paparuda. |
Paparudă, rudă,
Vino de ne udă,
Ca să-nceapă ploaie,
Să curgă șiroaie,
Cu găleata, leata,
Peste toată gloata.
Unde dă cu maiul,
Să crească mălaiul;
Unde dă cu sapa,
Să curgă ca apa.
Hai, Catrino, să sărim,
Paparudele!
Că ştii iarna ce pățim,
Paparudele!
Ca pasărea prin copaci,
Ploaie multă ca să faci!
Ne costumam ca indienii din junglă. Înșiram pe sfoară tulpini, cu frunze, de boziu, pe care ni le legam la brâu, pe pielea goală și ieșeam la drum, la intersecția ulițelor (la colț, la mama Veta). Veneam cu gălețile cu apă sau cu căni ceva mai mari și ne stropeam unii pe alții. Doamne, ce de râsete și chiuituri.
Părinții noștri ne spuneau că sărbătorile, din acea zi, au trecere la Dumnezeu și ne va trimite ploile curate de vară, atât de necesare pentru recolte.
Tata mare
Pe tata mare îl am în minte cam de pe la cinci ani. Avea o statură medie, cu părul alb, cam slăbuț. Venea de la biserică, îmbrăcat țărănește cu haină și ițari de dimie, de culoare maron, purta obiele și opinci, iar pe cap avea o căciulă neagră, țuguiată. Având vreo 80 de ani, se cătrănea în bătrânețea lui și cu nevasta lui, baba Catalina și, nu prea era comunicativ. Oasele-i obosite de atâta muncă de vătășie pe moșia boierului Dârlea îi cereau mai tot timp de odihnă.
Ciudatele imaginații
Pe la cinci anișori, priveam cerul și mi se părea că este atât de aproape, încât gândeam că, dacă mă voi urca în unul din salcâmii care împrejmuiau grădina noastră, îl voi atinge cu mâna. Nu îndrăzneam să cred că pot pune mâna pe soare, că-l simțeam tare dogoritor, dar voi merge într-o noapte, mă voi sui în salcâmul cela înalt de la grădina lui Neculai Tănase și am să pipăi luna, dar cu atenție, să n-o mișc din loc, că ea e bună și ne luminează nopțile.
Ce supărată va fi lumea satului, când în noaptea următoare nu va mai fi luna pe cer! O să fie întuneric beznă. Or să afle oamenii și-o vor certa pe mămica și-mi vor cere socoteală, o s-o pățesc ca Nică al lui Ștefan a Petrei, cu pupăza din tei. Am văzut că în unele nopți nu era luna pe cer și mă gândeam că poate alt copil din sat se urca în salcâm și lua luna.
O duce la el acasă, ca oglindă, dar de frica oamenilor din sat, în altă noapte, pe furiș, o pune la loc. Și, oare de ce luna, câteodată e ca un balon, mai alb, sau mai roșcat și alte ori este ca o costoaie, sau ca o seceră? Multe imaginații îmi construiam. La un moment dat am văzut luna că se cățăra prin copac de se suia pe cer, dar la un copac, care se afla în partea cealaltă de casa noastră, adesea cobora și nu știam unde dispărea, ș.a.m.d.
Orizontul meu era limitat.
Mi se părea că pământul era plat ca o suprafață circulară, în al cărei centru mă aflam. Într-o zi, nu știu cum a scăpat vițelul și a început să zburde, ieșind din curte, în câmp. Tare amărât și speriat eram, că pierdeam vițelul. Plângeam și țipam că ajunge la marginea pământului și cade.
O imaginație mi-a dezvoltat-o fratele Oani, cam pe când aveam 9 ani. Pe holul din partea de față a casei se afla un tablou cu un îngeraș blond și cu ochii albaștri. Oani mi-a spus: „Vezi, ăsta ești tu, când erai mic!” M-a băgat în mare încurcătură. Mă gândeam că nu puteam fi eu, din moment ce eram brunet și cu ochii negri, dar avea frate-miu un dar al minciunii și al păcălelii, cum rar întâlnești. Una peste alta m-a pus în mare încurcătură, căci la mintea mea, puteam crede orice. Îmi imaginam cât de frumos eram, dacă era poza mea și, eram trist peste poate că oglinda nu mă mai arăta așa.
|
|