SERVICIUL MILITAR
Transferul la Unitatea Militară Mihail Kogălniceanu
Garnizoana de Aviaţie din localitatea Mihail Kogălniceanu avea un dispensar mare care deservea şi Unitatea de Radiolocaţie din aceeaşi localitate, care la rândul ei supraveghea țintele aeriene în zona Mării Negre.
La insistenţele medicului Garnizoanei noastre, de la Cocargeaua, am fost mutat de la Cărunta la Kogălniceanu pe post de instructor sanitar, dar acolo ajuns, am fost reținut pe postul de furier al comandantului ceea ce mă obliga la multă trudă pentru elaborarea programelor săptămânale de instrucție şi m-am bucurat de multă încredere din partea comandantului, căpitanul Anton, care îmi lăsa pe mână cheile de la BDS, fără a mă supune unui jurământ, aşa cum erau instrucțiunile. Aveam o singură clădire, în care se afla biroul comandantului şi un dormitor foarte mare cu paturi metalice de cazarmă, suprapuse şi cu saltele umplute cu paie. Chiar şi ziua în dormitor era întuneric, din cauza geamurilor mici şi aglomerației de paturi. De fiecare dată, când ne făceam paturile trebuia să dăm jos așternuturile şi să boxăm salteaua pentru a afâna paiele. Salteaua devenea cilindrică şi apoi întindeam cearceaful, introducând marginile sub saltea, încât ziceam că trebuie să sară banul de pe ea când îl arunci. Comandantul era foarte serios, dar cu mine se purta frumos şi mă cam imita la vorbă, un pic mai peltic decât eram în realitate. Alarmele de instrucție erau destul de dese şi îmi aduc aminte o ieşire nervoasă, cam comică, a comandantului, din cauza unui soldat care a lipsit de la alarmă.
Comandantul Anton:
-Toată lumea la alarmă și tu cu mâna la blană, Balaca!?
Soldatul Balaca, un băiat foarte frumos, șaten, cu ochi albaștri, curierul unităţii, a plecat într-o după amiază în localitatea Mihail Kogălniceanu şi nu a venit să doarmă în unitate. A doua zi dimineaţa, pe la 5,00 s-a dat alarma şi Balaca nu a apărut. La ora 8,00, la careul de dimineaţă, a apărut şi Balaca. Îl scoate comandantul în faţa frontului şi începe: „Toată lumea la alarmă, Balaca şi tu cu mâna la blană, Balaca!” A repetat de câteva ori vorbele respective şi se vedea cu câtă supărare le spunea. A primit Balaca şi un arest de câteva zile, dar el era o fire indiferentă şi nu prea i-a păsat. Poate ar fi primit mai multe, însă comandantul nu dorea să ştie superiorii dumnealui că se înregistrează abateri grave la noi.
Transferat ca instructor sanitar la Garnizoana de Aviație
Garnizoana de Aviaţie a început să solicite, tot mai insistent, trimiterea unui cadru sanitar, altfel nu mai asigură asistența sanitară pentru militarii noştri. Comandantul a apelat la Garnizoana de la Cocargeaua, dar de acolo, acel medic ce-mi promisese numirea pe post, a refuzat susținând că unitatea noastră dispune de cadru, în persoana mea. Aşa s-a făcut că au fost nevoiţi să mă trimită la Dispensarul Garnizoanei de Aviaţie. Conduceam o echipă formată din 4-5 soldaţi, instruiți în armată ca sanitari şi cu sarcini axate pe ordine şi curăţenie. Printre acei colaboratori se afla şi Gâdea, un fost coleg de şcoală sanitară, care însă nu a terminat şcoala. Aveam multe responsabilități în cadrul dispensarului şi mă bucuram de multă încredere din partea personalului angajat. Erau angajate patru cadre militare pentru asigurarea asistenței medicale, la nivelul garnizoanei: un medic – maior, un medic – căpitan, un felcer – locotenent major şi un sanitar – plutonier major. Mai funcţiona şi un medic stomatolog – căpitan, om foarte prietenos şi care mi-a aplicat prima plombă din viaţa mea.
Trimis la arestul garnizoanei
Maiorul – medic venea mai rar şi avea oarecare bonomie, dar tot m-a sancționa o dată pentru neluarea temperaturii soldaţilor din infirmerie, în dimineaţa respectivă. Era necesar să cunosc şi tratamentul aplicat celor trimişi la carceră, dar eu am beneficiat de simpatia camarazilor şi am primit favoruri. Camera de arest era amplasată în incinta Corpului de Gardă, la parter, lângă poarta unității şi avea, doar o placă mare din lemn, pe lungimea camerei şi un pic înclinată încât poziția capului să fie mai sus decât cea a picioarelor. Acea scândură reprezenta patul pentru toţi militarii încarcerați. Ferestrele aveau gratii, ca orice pușcărie. Dormeam cu îmbrăcămintea pe noi fără saltele şi fără pături. Au venit camarazii la geamul nostru şi mi-au adus pătură şi mâncare, printre gratiile geamurilor, iar militarii de la Corpul de Gardă s-au prefăcut că nu observă, doar şi lor li se putea întâmpla să apeleze la serviciile mele, la dispensar. Am fost pedepsit cu trei zile de arest, dar după 24 ore am fost eliberat de maiorul medic, fie că a avut mustrări de conştiinţă că mă pedepsise, fie că avea nevoie de mine. De pedeapsa ce mi s-a dat s-a revoltat comandantul meu, căpitanul Anton şi nu după mut timp m-a retras din dispensar la unitatea noastră şi mi-a dat sarcini de furier. Era de fapt spre terminarea stagiului militar. Căpitanul – medic se ocupa mai mult de controlul medical al piloților şi asista la zboruri. Am avut ocazia să-l înlocuiesc la asistarea zborului. Am luat tensiunea ofițerilor care urmau să efectueze zboruri şi am stat la sol pentru intervenții în caz de accidente.
Cât pe ce să mă catapultez, aflat la sol
În așteptare m-am apropiat de un camarad care făcea verificare unui MIG 17. Acesta m-a invitat să mă urc în avion, iar el a rămas jos. Mi-a explicat comenzile şi bordul reactorului. La un moment dat am vrut să trag de un mâner pe care-l consideram eu că ar fi cel de închidere a capotei şi am auzit un țipăt disperat al oșteanului: „Nu trage!”. Am rămas cu mâna suspendată pe mânerul respectiv, fără a-l trage. Mi-a explicat colegul că acela este mânerul de declanșarea catapultării şi ce se putea întâmpla, adică aş fi fost aruncat la 9m înălţime. M-am retras ruşinat şi cu scuzele de rigoare.
Protecția colonelului Făgădaru
Dintre piloți cunoșteam bine pe renumitul colonel Făgădaru, care era şi şeful zborului. Colonelul suferea de ulcer şi nu dorea să se ştie despre suferința lui. Adeseori, înainte de zbor venea pe la dispensar şi îmi cerea Anticholerină, pentru eliminarea eventualelor dureri în timpul zborului. Îmi dădeam seama că nu e bine ceea ce făceam, căci ulcerul putea să-i perforeze stomacul şi să declanșeze un abdomen acut, ceea ce devenea fatal, dar nu puteam să-l refuz.
|
|