FACULTATEA
H.- REVEDERILE CU COLEGII DE FACULTATE
REVEDEREA COLEGILOR DE FACULTATE. IAȘI – 2008
Îndrăznesc să folosesc titlul Te Deum pentru ceea ce am dorit să se ţină la întâlnirea noastră aniversară, la patruzeci de ani de la absolvirea facultăţii. Consider că s-a şi întâmplat să fim pe tot parcursul întâlnirii cu sufletele în închinăciune pentru Dumnezeu, căci ne-a dat fericirea de a ne putea revedea după atâta dulce-amar de vreme. Pe parcursul expunerii voi adresa scurte rugăciuni de mulţumire pentru împlinirile pe care le avem, să avem mulţi ani fericiţi şi să ne revedem sănătoşi. Eu merg în crezul meu şi sper că majoritatea are acelaşi crez. Nu aduc contre altor religii, ba chiar sugerez şi celor de altă confesiune să mediteze spiritual, conform credinţei lor, la tot ce înseamnă promoţia noastră şi fericirea de a ne revedea.
Valuri de idei emoţionale se derulează prin sufletul meu, mă învăluie cald – luminos şi nu-mi dau răgaz să exprim zborul stolurilor de cuvinte care se înalţă pe cerul minţii. Şi acum mă copleşesc emoţiile Întâlnirii Aniversare. Trag de mine să ies din Paradisul creat de revederea colegială, la 40 de ani după absolvirea facultăţii, să mă pot detaşa şi ca un spectator venit din exterior, să arăt atmosfera, trăirile citite pe chipurile colegilor şi în sufletul meu. E greu să fiu spectatorul propriului suflet, dar trebuie.
Din aura confuză, paradisiacă, desluşesc tot mai mult chipuri dragi cu suflete mari, parfumul amintirilor, măreţia realizărilor, dar din păcate şi pecetea unor frustrări, suferinţe, previziuni sumbre.
Reiau în fiecare zi lupta cu mine însumi şi continui visurile, gândurile, cuvintele, le aşez uşor la locul lor şi uite-aşa câte-un pic, câte-un pic, caut să-mi duc la capăt plăcerea de a mă împlini sufletește şi de a împărtăși colegilor trăirile mele în care sunt oglindiți şi ei.
Îmi filează şi acum, în minte, încurajarea insuflată de traducerea adaptată a imnului Gaudeamus Igitur, postată pe forumul facultăţii:
Să ne bucurăm din plin
De parcă-am fi tineri,
Căci din tineri provenim
Şi-am avut susţineri
Pe tărâm divin!
Sunt realist, dar pot spune că mi-au făcut plăcere aprecierile unor colegi, care m-au gratulat pentru strădaniile de a însera amintiri pe forumul facultăţii. Sunt sigur că se aşteaptă cu nerăbdare de la mine să postez şi alte impresii şi cred că fiecare ar dori să se regăsească la modul cel mai fidel şi plăcut. Îmi dau seama că toţi colegii merită strădaniile mele de a-i zugrăvi. Aş vrea să nu cad în derizoriu cu insistenţele mele. Eu observ doar cu raza mea de lumină imaginile pe care le prezint. Cer scuze pentru eventuale umbre în prezentările mele, pentru scăpări de imagini sau mici contorsionări. Invit colegii să fie mai participativi la trăirile promoției, să vină pe forum cu amintiri, reflecții, sugestii. Mă simt cam ridicol că mă aflu aproape singur cu postări pe site-ul „Despre Colegi”? Oare sunt dezechilibrat şi nu-mi dau seama? Nu am ce face de mă preocupă aşa ceva? Oare stimabilul Leon (artistul punerilor în pagină) mă mai suportă să-l deranjez? Ce impresie are despre mine? Promit că asta e ultima postare. Gândurile astea sumbre îmi vin atât din unele remarci subtile, cât şi din neimplicarea colegilor în îmbogățirea forumului cu proprii contribuții. Nu cred că trebuie să ne fie teamă de Limba Română, căci este dulce dacă este exprimată simplu - din suflet......
După anunțarea întâlnirii promoției noastre, prin graţia colegului Leon Dorel, am intrat aşa într-o fierbere sufletească, de parcă nu mai eram eu, acel moșuleț anost, cu paşi mici, nesigur, grijuliu cu fiecare semnal negativ al trupului şi având în faţă orizontul sumbru al ultimei etape a vieţii. Am redescoperit copilul din mine, vioi şi sensibil, tânărul plin de aspirații care șuguia cu viaţa pe băncile facultăţii, zelosul om al muncii care s-a străduit să-şi facă un rost de-a lungul a două epoci. Am intrat într-o stare de frământare şi am dat curs pornirilor spirituale de a ieşi în întâmpinarea colegilor cu toată ființa mea sufletească. Am ţinut legătura tot mai strânsă cu admirabilul Leon Dorel, am încercat să insuflu unor colegi importanţa revederii noastre, pentru a-i determina să vină la întâlnire şi am postat pe forumul facultăţii amintirile şi trăirile mele. Să fi fost dorință, să fi fost credinţă, mândria de a-mi etala unele valențe, să fi fost evadare din matca singurătății? Poate că a fost câte ceva din fiecare, dar mai presus de toate a fost dragostea de viaţă.
Iată că a sosit şi ziua întâlnirii, zi de vară, frumoasă, parcă tocmită de Dumnezeu să dea cele mai frumoase culori întâlnirii noastre aniversare. Am plecat de-acasă, cu o servietă în care am înghesuit câteva lucrușoare de uz personal, aşa ca pentru trei zile şi nu-mi puteam conduce gândul spre ce urma să mi se întâmple. De fiecare dată când încercam să mă concentrez spre întâlnire, gândurile îmi alunecau spre amintiri şi spre realitățile nu tocmai fericite ale vârstei a treia. Prea puţin reuşeam să mi-i fixez pe cei care ştiam că vor veni. Mă măcinau mult şi gândurile despre colegii care nu puteau să vină, cu motivațiile lor, destul de întemeiate, unele chiar lacrimogene. Arăt aici câteva situaţii:
Nițescu Andrei. I-am aflat numărul de telefon pe site-ul Despre Colegi şi pentru că îl simpatizam din timpul studenţiei l-am tot sunat insistând să vină. Mi-a comunicat că nu poate veni întrucât suferă cu inima şi am simţit că trepidează, frământat de dor şi de frustrare. Pe lângă el nu putea veni nici soţia lui, valoroasa colegă a noastră, Spânu Livia, poate şi ea măcinată de gânduri grele. Cu Andrei am reuşit să fac o punte, de Messenger şi suflet şi i-am descoperit răni mai adânci şi că nu m-am înșelat dacă în amintirile mele despre colegi l-am catalogat ca fiind un omoi (mamă, mamă), dar cu suflet dulce de copil neprihănit. Mă simt legat foarte, de acest destin şi subconștientul îmi spune că-i voi fi ataşat sufleteşte cât mă vor ţine brâiele. Sper că dacă vom comunica, bucuriile noastre se vor amplifica, iar necazurile vor fi diluate; Azi, când scriu aceste rânduri, mă simt rănit sufletește, căci Andrei s-a dus de mult la cele veșnice. Dumnezeu să-l ocrotească în grădina drepților!
Pufu Ioan. A fost un pic cam sucit, ba că nu poate, ba că poate
vine. L-am bătut la cap până aproape de ziua întâlnirii şi am aflat
adevăratul motiv de refuz, că are un reumatism anchilozant. Triste, dar adevărate, surprizele neplăcute ale vârstei a treia.
În perioada în care petreceam la Iaşi cu ocazia întâlnirii promoției, i-am dat telefon pentru a-i prezenta ambianța sărbătorii noastre şi a-l asigura că-i voi trimite imagini edificatoare. Mi-a părut cam ursuz, da-l înţeleg, că se simțea frustrat, sau poate credea că i se face în ciudă. Cred că l-am cam deranjat cu insistenţele mele telefonice şi într-o convorbire m-a întrebat: „Ce măi, n-ai ce face?” De unde eram entuziast în a-i regăsi prezenţa în viaţa mea, am rămas decepționat şi am hotărât să nu-l mai deranjez. Poate că în suferinţele lui reumatismale nu mai are loc de scormonit prin amintiri şi de reluat amiciții, sau poate avea impresia că urmăresc vreun favor, cu o cazare la casa lui de vacanţă de la Monteoru, poate că-i stilul lui cam „tolo”. După ceva timp m-a sunat el şi mi-a zis despre suferinţele pe care le are şi m-a rugat să-i trimit prin fiul lui imaginile promise. Am aflat că cei doi băieţi ai lui au poziţii sociale marcante şi că mă vor contacta. Tinerii ăştia de azi au viaţa lor agitată de parcă ar fi atinși de tsunami. Nu prea reușesc să se lege faptele de cuvinte pe linia punctualității. Aşa s-a făcut că treaba s-a cam tergiversat, dar până la urmă am reuşit să transmit imaginile prin Dragoș, cu toate că iniţial discutasem cu celălalt fecior pufulean, Vlad. L-am rugat pe Dragoș să-mi trimită câteva poze de familie şi am primit, dar nu chiar tot ce aş fi dorit. După cum am spus mai sus Gimi a plecat și el la cele veșnice. Doamne, te rog ai grijă ca Gimi să aibă o veșnicie luminoasă!;
Butyurka Ioan. I-am găsit numărul de telefon în Pagini Aurii şi
m-am bucurat mult că după 30 de ani i-am auzit vocea, parcă neschimbată. Motivația refuzului de a participa a stat în aceea că are mama foarte vârstnică (92 ani) şi bolnavă grav. L-am asigurat că-l voi ţine la curent cu toate detaliile despre aspectele întâlnirii colegiale. Oare are ceva rețineri, din convingeri etnice şi consideră că n-aş fi suficient de bine intenționat? Eu nu-l realizez prin etnie, ci prin prisma colegialității şi a calităților lui umane. Şi dacă ar fi vorba de etnie, pot spune că am cea mai bună impresie despre maghiari, pentru competențe, seriozitate, tenacitate, corectitudine, ospitalitate şi nu în ultimul rând pentru volubilitate. Pe toţi prietenii maghiari pe care i-am avut i-am privit ca modele comportamentale, pentru mine. L-am ţinut şi pe el la curent chiar şi din miezul evenimentelor;
Gaal Csaba. Am obținut numărul lui de telefon de la Butyurka şi am fost foarte bucuros de conversația cu el, dar am aflat că nu poate veni, întrucât are mari responsabilități în cadrul unei firme Italiene şi trebuie să meargă în Italia pentru probleme de specialitate. Din pozele pe care le-am primit de la Csobi am observat că el este bine conservat şi mi-l reamintește pe seriosul dar şi mucalitul de cu 40 de ani în urmă. Ar merita să vorbesc mult despre el, cu amintirile şi dorul care mă animă;
Bandrabur Puiu. Tot din Pagini Aurii i-am aflat numărul de telefon şi am fost amândoi încântați de regăsire. A tot amânat răspunsul până în ultimele zile şi s-a declarat neputincios pe motiv că soacra lui este paralizată la pat şi el nu poate să-şi lase soţia (Minerva) la greu. I-am promis şi lui că-l voi ţine la curent, mai ales prin faptul că putem păstra legătura prin net şi m-am ţinut de cuvânt. Mă simt foarte legat sufleteşte de el căci mi-a fost coleg de cameră prin anii III, IV și V. Avea un şarm deosebit. Nu era doar o prezenţă fizică ci şi o stare de spirit foarte plăcută. Avea toate calităţile unui student elevat: serios cu studiile, participaiv la toate acţiunile grupei (na, c-am vorbit ca la o şedinţă PCR!), foarte sociabil şi distractiv. Toate astea nu le pot uita şi din când în când îmi dau seama că-mi lipseşte un suflu de Bandrabur;
Selami Geait. Am de câţiva ani legături telefonice şi prin mail cu el. Am insistat să vină şi a promis că vine până în ultima clipă, când s-a scuzat la telefon că nu poate veni cale de 1000 km. pe arșița care se instalase în ţară la sfârşitul lunii iunie. L-am înţeles, dar putea fi un dar de la Allah, dacă făcea un efort mai mare, căci întâlnirea noastră merita acel efort. Ah, dac-aş putea i-aş trage câteva vărguțe la fund, că eu am insistat atât de mult să mi-l apropiu, iar el o dă cotită. Bonomia lui, degajarea cu care îşi exprimă ideile, perlele pe care le scoate din când în când, mi l-au fixat în minte ca pe cel mai simpatic turc şi de aia îi caut figura, dar probabil că prin insistenţele mele i-am creat oarece repulsie. Sper să nu fie aşa şi să ne mai regăsim cu multă plăcere;
Micu (Căpitănescu) Anișoara. Ca fostă colegă de grupă, m-aş fi bucurat mult să vină la întâlnire, dar nu am reuşit să dau de ea, cu toate că locuieşte aproape de mine. Are un fel aparte de a vedea relaţiile colegiale. Este mai reţinută şi în plus foarte preocupată de fetele şi nepoţii ei (orizontul trăirilor ei sufletești). Am încercat să o anunţ prin Oana, fata cea mică, lucrătoare în învăţământ, dar nu am primit răspuns şi de fapt eram sceptic în ce privea acceptarea de a veni la întâlnire. Referitor la relaţia dintre mamă şi fiice, am putut observa că sufletul bunicului a fost transferat mamei. Îmi aduc aminte cum domnul Căpitănescu, tatăl Anișoarei, făcea lobi pentru fata lui pe holurile examenelor la facultate. Eram impresionat şi simțeam un respect deosebit pentru un aşa tată. Revenind la Anişoara, abia peste 6 luni am aflat că a trecut printr-o cumpănă grea a vieţii. A avut accident vascular şi cu greu şi-a echilibrat organismul. Deci, în timp ce noi ne întâlneam la Iaşi, Anişoara era spitalizată. Cred că a suferit acel șoc şi ca urmare a veștii că fiica ei Oana nu mai are catedră la liceu. Asta îmi spune încă o dată câtă trăire poate avea o mamă ca Anişoara pentru copiii ei. Cam după 6 luni de la întâlnire am reuşit, în sfârşit am reuşit, să iau legătura cu Oana prin Messenger şi i-am transmis toate înregistrările mele legate de întâlnirea de la Iaşi. Am şi purtat o convorbire cu Anişoara. Mi-a spus prin ce a trecut şi a fost tare bucuroasă că a revăzut trecutul promoției noastre.
Lazăr George. Am fost contactat de el si m-a felicitat pentru postările de pe forumul facultăţii şi-i părea rău că nu am amintit şi despre el. Cred că l-am dezamăgit. A fost una dintre scăpările ce le-am avut în acele amintiri relatate. Din bifările celor care şi-au anunţat participarea am dedus că va veni şi George, dar din păcate nu a venit. După întâlnirea aniversară, i-am reproşat de ce nu a venit şi am fost blocat sufleteşte când mi-a mărturisit că soţia lui este atinsă de boala bolilor.... şi nu mai am cuvinte. Reţin că-mi era drag George pe timpul facultăţii. Eu am fost o figură anostă, dar nu eram gelos pe făt frumosul George ci îl admiram căci mi se părea că are ochii albaștri ca seninul cerului, sau poate verzui ca marea culoare a pimăverii şi citeam în ei toate atributele binelui, atât pentru binele altora cât şi pentru a-i fi bine lui. Mi-a părut nespus de rău că nu am reuşit să-l revăd.
Imagini ale familiei lui mi le-a trimis la insistenţele mele, pentru a le posta în expozeul „Te Deum-ului”. Din acele imagini se putea observa şi starea psihică a fiecărei persoane, pornind de la îngrijorarea părinţilor, la încrederea oarecum reţinută în viitor a copiilor şi inocenta lipsă de griji a nepotului. Doamne, Te rog ai grijă de familia lui George, şi dă-ne posibilitatea să ne revedem sănătoşi şi fără necazuri!.
Marian Neculai: Am aflat că fiul lui a suferit un accident de maşină şi nu ştiam cât era de grav. Am cam încălcat regula bunei simțiri şi l-am sunat, pentru a afla ce-i cu el şi dacă poate veni la întâlnire. După cum a început să se motiveze mi-am dat seama cât de inoportună a fost propunerea mea. Uneori din dorința de bine, mi se întâmplă să fac mai mult rău. Mi-a povestit cu noduri de lacrimi în gât, în ce situaţie gravă este fiul lui, că încă se afla în comă. Simțeam disperarea în glasul lui şi nu mai ştiam ce să-i spun pentru a-i potoli suferința. Am bâiguit ceva, cum că-i împărtășesc durerea şi-l voi ţine la curent cu evenimentul întâlnirii promoției. El, sărmanul, a suferit pe două planuri: durerea sufleteasă pentru starea în care se afla fiul lui şi imposibilitatea de a fi la întâlnirea colegială. Indiscutabil, prima durere era copleșitoare şi nu-i mai ardea de problema celei de a doua. După întoarcerea de la Iaşi, am căutat de mai multe ori să-l încurajez şi l-am rugat să mă viziteze pentru a-i arăta imagini de la întâlnirea omagială. Am şi stabilit o întâlnire pentru 19 octombrie, dar mi-a dat telefon în acea zi că trebuie să stea mai mult la fiul lui şi că va veni peste două săptămâni, adică pe 2 noiembrie. Ce a urmat, cred că au aflat toţi colegii. Nu este deloc plăcut să vorbești despre situaţii macabre şi poate că nu fac bine că scriu aici despre moartea lui Marian, dar merită să-l pomenesc întru păstrarea în memoria noastră şi să invit la închinăciune pentru sufletul lui.
Truşcan Constantin: locuieşte la un bloc în apropierea mea şi am încercat să-l conving pentru participarea la întâlnire, dar nu am insistat căci suferința lui este prea mare prin pierderea unicului fiu, chiar dacă au trecut câţiva ani de la nenorocirea care l-a lovit. Soţia lui e marcată şi mai puternic, că aşa e dat de la Dumnezeu ca mama să sufere cel mai mult. Acum s-au dotat cu un calculator şi activitatea pe el a devenit hobi de familie. Doamna are dragoste mare pentru flori şi pisici şi am observat multe poze şi mesaje video cu aceste teme, iar Titi vede computerul ca pe o jucărie nemaipomenită şi este preocupat de poze, mesaje video (agrafe, cum le spune el) şi muzică până la nesfârşit. Chiar şi cu aceste preocupări relaxante, tot se pot citi pe chipurile lor ridurile şi cicatricile sufletești.
Îmi pare rău că prea putini colegi accesează internetul şi nu putem comunica pe această cale facilă. Mă impresionează că cei mai mulţi colegi care s-au adaptat noului mijloc de comunicare sunt de la Mecanica Agricolă, facultate care în perioada studiilor era considerată mai dezavantajoasă, dar care de fapt a fost cea mai valoroasă prin ascensiunea ulterioară a foștilor colegi.
Drumul spre Iaşi - 27 iunie 2008. între orele 10,00 – 13,00
Deşi am avut invitația de la colegul Lişman să merg cu maşina lui la Iaşi şi la început am fost încântat de ocazia ivită, de a savura plăcerea unui drum comun cu oameni dragi, având totodată şi plăcerea companiei colegului Cefranov Eugen, am declinat până la urmă acea invitaţie din cauza unei stări de spirit pasagere, care m-a cuprins. Mi se părea că devin dependent de unele condiţii de timp şi spaţiu, că voi devia un pic emoțional şi voi pierde ceva din energia şi entuziasmul rezervate întâlnirii de la Iaşi, că pe parcursul drumului îmi voi da drumul la gură şi cu cât voi vorbi mai mult, voi gândi mai puţin, voi displace mai mult interlocutorilor şi mă voi epuiza psihic, etc, etc.....Am luat un maxi-taxi, cu locuri rezervate, am stat în faţă, am stat mut şi am gândit mult, admirând în acelaşi timp peisajele cu verdele lor divin. Pot spune că am mers pe un drum de vis către o atmosferă de vis.
Ajuns la Iaşi am avut neplăcerea rarefiatului transport în comun, dar şi bucuria întâmpinării de către inimosul Ilie Nicolae, care m-a sunat că mă aşteaptă în stație la T20, un cămin din Complexul Studențesc Tudor Vladimirescu. La apropierea de stația respectivă mi-am încordat privirile să-l regăsesc pe Ilie şi am avut o vibrație când am recunoscut o statură, un pic virtualizată, care semăna a Ilie de altădată. Ne-am îmbrățișat cu patos „revoluționar” şi m-a condus la reşedinţa ce avea să ne găzduiască pentru două nopţi. A urmat o avalanșă de amintiri, relatări existențiale şi aspirații. M-a fermecat Ilie cu preocupările lui, printre altele fiind vorba şi de cele legate de calităţile lui bioenergetice. Personalitatea lui Ilie o voi descrie, poate, în cuprinsul unor relatări ale mele ceva mai detaliat şi mă va apropia şi preocupa cât îmi va mai sta în putință.
După dușul cald verbal am făcut şi câte un duş răcoritor cu apă, să ne extragem din transpirația provocată de canicula meteo şi emoțională, apoi am trecut la o scurtă odihnă, aşa încât să ne refacem potențialul necesar intrării în sârba cocteilului colegial, plin de încărcătură sentimentală, care era stabilit pentru ora 18,00, la Hotelul Moldova.
Cocteilul - 27 iunie 2008, între orele 18,00 – 22,00
Am pornit cu Ilie spre locul precizat mai sus, pe care mintea mea îl gestiona ca pe o expoziție de artă, în care erau expuse tablourile vii ale colegilor şi eram nerăbdător să le admir. Drumul nu l-am perceput aproape deloc. Eram foarte cuprins de conversația cu Ilie şi de fiorul impactului care urma la întâlnirea cu colegii. Îi voi mai recunoaște? Cât de mult s-au transformat? Vom deschide brațele, cu acelaşi entuziasm, spre a ne îmbrățișa?
Am ajuuuuuuuuuuns! O, Doamne, ce emoţii am! Simt impactul ca pe ceva deosebit de măreț, cam la nivelul statuar al Palatului lui Ştefan cel Mare, parcă nu întâmplător aflat la faţa locului. Simt că pentru mine se petrece un moment istoric lângă un monumet istoric.
Pe holurile Hotelului Moldova e linişte, căci am sosit cam devreme şi tragem la câte un fotoliu, continuând discuţiile, dar eram practic străini de vorbele noastre. Ne aruncăm privirile când afară, când la ușile liftului. Vedem câteva fețe străine pe afară şi suntem curioși, aşa că ne apropiem de ele. Cu greu ne-am recunoscut reciproc şi am schimbat amabilități. Au început aparițiile, când de afară, când de la lift. Ceaţa de pe ochii noştri, densă de 30 – 40 de ani, mi-a creat mari greutăți de recunoaștere, dar după mici eforturi, descopeream epurele colegilor pe planul timpului.
Îl întrebam în mod repetat pe Ilie şi el pe mine (ceva mai puţin), asupra persoanelor care apăreau. Primul a apărut Giura, apoi Weismann, Dodoiu, Agapi, Marinoiu, Fodor......şi apoi o desfăşurare rapidă a aparițiilor statuare şi un concert de conversații şi toate astea în imaginația mea creau o lumină sfântă. Subconștientul meu năzdrăvan (ca să nu-i zic inconștientul), se ţinea de șotii şi îmi aducea aminte de cutremurul din 1977. Pe atunci eram director adjunct la Liceul Nr 1 din Suceava. Era seară şi eu mă aflam la căminul şcolii, ca o gazdă bună pentru directorul Grupului Şcolar din Roman, care avea de ţinut inspecţie specială unui maistru instructor. Deodată hurducăraie mare şi zgomot mare în tot căminul. Mai repede decât m-am dezmetecit, elevii au dat buluc pe scări. Am ieşit afară şi am văzut panorama sperieturii. Imediat după terminarea cutremurului, totul s-a transformat în circ. Fetele, care locuiau la ultimul etaj (III), fusese mai speriate ca băieţii şi au ieşit cum au apucat, unele mai în degajeuri, altele cu câte o pătură pe ele, iar băieţii nici ei nu erau mult mai prejos. A început să se arate cu degetul unii pe alţii şi râdeau de se prăpădeau, fie pentru deghizare şi recunoașterea colegilor în acea postură, fie pentru admirația faţă de fetele mai goluțe . Mă amuza şi pe mine scena, dar eu eram cel care trebuia să aducă linişte şi să pună ordine, aşa că am apelat la elevi să înceteze distracția şi să revină la dormitoare.
M-a adiat o senzație asemănătoare cu aceea de după cutremur, la impactul întâlnirii în holul Hotelului Moldova. Timpul a aşezat pe trupurile noastre straie şi măști şi ne-a fost greu a ne redescoperi chipurile pe care le rețineam de la ultima întâlnire. La figurat, ne arătam cu degetul unul pe altul şi șuguiam la faptul că timpul ne-a cutremurat în fel şi chip, dându-ne măștile vârstei a 3-a, dar la propriu ne-am adresat elogii („Vai, ce bine arăți!; Nu te-ai schimbat deloc!' ş.a.m.d.). Erau mici meschinării, dar care om vrea să afle că timpul l-a schimbat în rău. Fiecare ne dăm seama de alunecarea spre mai rău, dar nu ne face plăcere să ne spună şi alţii şi cu atât mai puţin cei apropiaţi.
După acel impact am intrat în atmosfera entuziasmantă a amintirilor şi fără să ne dăm seama eram aceeaşi colegi din urmă cu 40 de ani şi nu mai conta vârsta. Cred că eram dispuși să jucăm şi Bâza. Ne-am cinstit, ne-am veselit, am luat în noi şi pe aparate digitale imagini ale trăirilor.
Şi acum îmi defilează pe peliculă colegii revăzuți. Toţi acei colegi îi revăd în mod repetat. Nu aş vrea să se simtă vreunul că ar fi fost neglijat de percepția mea, dar trebuie să spun că pe unii dintre ei îi am mai clar, în detaliu şi mai persistent: Leon Dorel, Agapi Constantin, Dodoiu Silvia, Nicolae Ilie, Stan Dumitru, Anghelescu Vasile, Baboiu Georgică, Berlea Toader, Chirilă Mihai, Ceornoleţa Ilie, Coarcă Costică, Costache Dan, Dascălu Mihai, Dima Ioan, Dinulescu Mircea, Dram Mihai, Dumitru Aurel, Floareş Viorica, Fodor Mihai, Gheciu Olga, Giura Gheorghe, Rădulescu Nicoleta, Goagă Costică, Gologan Viorel, Marinoiu Gheorghe, Mihăilescu Radu, Momoiu Nicolae, Munteanu Viorel, Mutu Ecaterina, Pâcă Mihai, Grigoraș Octav, Huzună Liviu, Litan Ioan, Manciu Vasile, Palade Vasile, Roșca Petru, Rusu Marcu, Săveanu Emilian, Ştefănescu Ioan, Tudorache Nicuşor, Weismann Ernest, ..... Chestia asta cu reținerea mai persistentă, a depins şi de interacțiunile pe care le-am avut cu personalitățile respective. Nu pot să elimin din acest cadru pe colegii mei suceveni: Irimia Gheorghe, Lavric Aurel, Paustovanu Anatolie, Cefranov Eugen, Lişman Ioan, dar pe ei i-am mai întâlnit de-a lungul anilor şi nu au mai contat ca imagini în cadrul șocului plăcut al revederii.
Cocteilul a decurs frumos, cu aşezarea noastră la mese goale, cu tendințe de bisericuțe pe grupe. Era firesc să ne grupăm aşa căci ne legau amintiri mai multe şi aproape familiare, amintiri care stăteau să explodeze în noi. Goagă (din grupa 278) s-a simţit atras de masa noastră, a celor de la 276 (probabil că a fost atras de familia Leca, fiind concetățeni de Bacău) şi ne-a făcut mare plăcere prezenţa lui. Am fost cam aerieni privind începerea cocteilului. Stăteam şi așteptam să fim serviți, contrar regulilor de trataţie în cocteil. Încet, încet ne-am dat drumul spre mesele din centru, pentru a ne autoservi cu produse dintre cele mai elevate şi apetisante, iar de la o masă postată lângă fereastră, ne-am tras pălincă şi vin. Pălinca semăna aşa de bine la culoare cu vinul auriu, încât m-a şi păcălit, umplând câteva pahare mari de pe masă cu pălincă şi trăgând un gât zdravăn, încât m-a apucat strănutul. Am înfulecat cu multă plăcere bucate şi băuturi alese, impresii şi imagini de neuitat. M-am felicitat pentru kodac-ul meu, că mi-a permis să imortalizez multe imagini. M-am bucurat şi de prezenţa la masa noastră a colegului Leon, cu toate că a fost sustras deseori, pentru responsabilitatea lui de organizator. Leon m-a invitat să iau bucate şi pentru la cameră, căci nu aveam asigurat micul dejun şi că rămâneau prea multe pe mese. Împreună cu Ilie am luat ce am putut, cât să ne ajungă pentru două dimineţi şi am mulţumit lui Dorel pentru amabilitate şi sugestie.
La cocteil am reuşit să fixez mai bine pe fiecare coleg şi să obţin mici detalii despre ascensiunea de după absolvirea facultăţii.
Timpul rezervat cocteilului s-a scurs cu repeziciune şi ne-am despărțit cu sufletul mai bogat şi cu credinţa că în ziua următoare vom avea trăiri şi mai plăcute. Încărcați de trăiri şi sentimente frumoase, ne-am retras la locurile de cazare şi până târziu în noapte am depănat cu Ilie despre impresii şi satisfacții. Am încheiat fiecare în felul lui cu o slăvire a Lui Dumnezeu pentru că ne-a oferit supliciul revederii şi cu o rugăciune pentru sănătate, sub toate aspectele ei.
Catalogul - 28 iunie 2008, între orele 10,00 – 12,00
M-am trezit mai devreme ca de obicei, adică pe la ora 6,00 şi am procesat în mine despre starea de fapt în care mă aflu. Ceva mai târziu s-a trezit şi Ilie şi după obișnuitul program de igienă personală, am servit micul dejun, în cameră, cu ceea ce sustrăsesem de pe mese de la cocteil, sub insistenţele aproape părintești ale lui Leon Dorel, el știind că nu aveam micul dejun asigurat ca cei de la hotel şi înciudat că rămâneau pe mese prea multe bunătăţi. După supliciul micului dejun, Ilie şi-a etalat înzestrările şi priceperile pe linia bioenergiei, aplicând pe mine cunoştinţele lui. A scos din valiză o carte şi două dispozitive simple: O ansă şi un pendul. A cerut să pun mâna dreaptă pe scaun şi a aşezat alături o coală pe care erau două scale gradate, una pentru câmpul bioenergetic şi una pentru tensiunea arterială. Cu ansa aceea oscilantă ţinută între două degete ale mâinii, a stabilit că am un câmp bioenergetic bun, adică 6 şi că tensiunea e normală. Mi-a spus că stau bine, chiar foarte, dar eu ştiu că nu-i chiar aşa, rezultatele lui depinzând de starea de spirit foarte bună în care mă aflam. A deschis apoi cartea şi cu ajutorul unui fir de plumb a trecut prin dreptul paginilor care indicau numele tuturor analizelor aplicate corpului uman şi a dedus că toate sunt bune, observând că firul cu plumb oscilează ca un pendul, cu bună amplitudine. Nu prea am înţeles cum vin astea, dar spusele lui Ilie au avut efect tonifiant asupra mea.
Împreună cu Ilie ne-am hotărât să facem paşi până la corpul A al Universității, pentru a redescoperi locurile dragi ale Iaşului, icoanele tinereților noastre. Pornind de la căminul studențesc, am trecut pe la Hotelul Moldova, am admirat încă o dată Palatul Culturii, apoi Primăria, Mitropolia, Biserica Trei Ierarhi, Piaţa Unirii, Casa Memorială Alexandru Ioan Cuza, Biblioteca Mihail Eminescu, Casa Tineretului şi Studenților, Casa Universitarilor... Iașul s-a schimbat mult şi e greu să recunoști locațiile unor clădiri vechi, prinse în țesătura imobiliară actuală. Ne-am amintit de căminul de pe strada Cloşca, de corpul D al Institutului aflat pe strada Horia şi am făcut chiar mici incursiuni pe străzile respective, dar nu am mai recunoscut clădirile. În drum ne-am stimulat cu un Cappucino, aşa mai mult de amorul artei.
Fosta noastră universitate - „ A.I, Cuza”, Corpul A.
Iată-ne ajunşi şi la Universitate. Forfotă mare pe lângă statuile celebre: M. Kogălniceanu şi A. D. Xenopol. Apoi forfota s-a mutat pe holul universității – „Sala pașilor pierduți”. Forfota pare mai mare decât cea a promoţiei noastre şi mă dumiresc repede că are întâlnire şi promoţia 1983. Sunt un pic gelos pe diferența de vârstă, dar parcă e mai zglobie promoţia noastră. Mișcare browniană pe holul de intrare, apropieri şi îndepărtări între colegi, apropieri din dorul de regăsire şi îndepărtări pentru apropierea de alţi colegi, în funcţie de cum rămâneau libere valențele.
Se dă startul urcării la amfiteatrul P6, sortit strigării cataloagelor şi auto-reprezentărilor. Cu câteva zile în urmă se spera că întrunirea va avea loc în amfiteatrul P1, în care am avut cele mai multe cursuri pe vremea studenţiei. Din păcate, corpul A aparține acum domeniului medical universitar şi amfiteatrul P1 a fost introdus în reparație. P6 era pregătit şi el pentru introducerea în reparație, avea tabla scoasă şi dragul de Leon a trebuit să facă improvizații, aplicând coli de hârtie în loc de table, pentru a nu știrbi prea mult din solemnitatea momentului nostru istoric. Unii colegi se aşează emoţionaţi în bănci, alţii agită aparate foto sau video, flămânde de imaginile acelor trăiri. Spaţiul auditiv este ocupat şi de imnul Gaudeamus Igitur, venit din nu ştiu ce aparat. Foșnește apropierea prezidiului şi ne așezăm cuminţei şi emoţionaţi în bănci.
Alături de Leon Dorel, recunosc doar pe domnul Mircea Cozmâncă, asistent pe vremea noastră şi aflu că ceilalţi doi sunt: Vasile Neculăiasa şi Dan Ursescu. Oare unde s-au ascuns profesorii noştri? De ce unii au trecut în neființă la propriu, iar ații la figurat? Motive sunt multe, dar din punctul meu de vedere sunt şi motive nemotivabile. Mi s-a creat o amărăciune, dar trebuie să-mi îndulcesc starea de spirit cu ce mi-a oferit Dumnezeu. Vorba aia: „asta e, cu asta te... mulțumești”.
Eu speram în prezenţa activă a profesorilor care mai erau în viaţă, dar aşa nici măcar nu am aflat cine mai este în viaţă şi cine nu. Unde sunt domnii: Belousov, Rener, Zetu, Plăhteanu, Condrea, Cuțu, Gireadă, Marica, Miroş, Picoş, Uncheşel, Zugrăvel..?
Sper că nu au murit. Aş fi dorit ca măcar cei care mai au tangențe cu facultatea să participe la întrunirea noastră. Un prezidiu respectabil ar fi cuprins şi conducerea facultăţii.
A participat şi Crețu Spiridon, dar nu în prezidiu pentru calitatea ce o avea de prorector, ci în banca de promoţie. Aşa s-a făcut că prezidiul a cuprins doar patru personalități ale studenţiei noastre: Cozmâncă, Neculăiasa, Ursescu şi Leon.
Cuvântul de deschidere l-a avut Leon Dorel, un cuvânt dulce, de mare virtuozitate, exprimat calm. După prezentarea celor din prezidiu, a trecut la prezentarea propriilor gânduri legate de întâlnirea noastră. Se putea citi pe faţa vorbitorului că entuziasmul era în toată splendoarea lui, cu puternice trăiri interioare. Mesajul cuvântului cald, a scos în evidenţă frumoasele amintiri despre facultate, profesori, viaţa studențească, a relevat importanţa evenimentului nostru aniversar. Pentru profesorii şi colegii care s-au duuus şi „ne aşteaptă la capătul tunelului”, s-a ţinut un minut de reculegere.
Gestul l-am primit ca pe un ecou al dorinței mele, pe care am exprimat-o şi în Memento Blitz, pe forumul facultăţii.
Dar să nu uităm de-acei Azi, în gând, să îi cinstim
Care-au plecat dintre noi, Plecându-ne înţelepţi
Şi să ne rugăm la Zei Şi un minut să-i slăvim
Să-i aducă înapoi! În poziţie de drepţi!
Mior
Domnul profesor Dan Ursescu a început prin a spune că era mai bine dacă se pornea prin citirea catalogului, căci ar fi avut şi dumnealui un mai bun teren de concluzii asupra promoţiei. Dintre aspectele prezentate de domnul Ursescu am remarcat:
- Întâlnirea promoţiei 1968 – omagiu adus facultăţii;
- Necesitatea resuscitării industriei româneşti;
- Urări de succese pe toate planurile vieţii, pentru participanții la întâlnire.
Domnul Neculăiasa îşi exprimă emoţiile, face un bilanț al activității facultăţii, apreciază pe universitarii din promoţia noastră ca fiind foarte valoroși, îşi prezintă viaţa dumnealui de pensionar, ca fiind încă foarte activă pe linie universitară, se bucură că ne vede şi avem figuri luminoase, ne adresează urări pentru această sărbătoare şi pentru viaţă.
Domnul Cozmâncă felicită promoţia, face remarcă pentru universitarii Leon şi Crețu şi felicită comitetul de organizare format din.... Leon Dorel. Apoi dă citire cataloagelor începând cu grupa 272. La strigarea catalogului, fiecare dintre cei prezenți a relatat pe scurt realizările pe plan personal şi a elogiat atmosfera întâlnirii. Înainte de a spune şi eu câteva cuvinte, îmi treceau prin minte aspecte pe care să le tratez, aspecte care se buluceau să intre pe post, dar urma selecția şi renunțări, căci nu eram eu buricul pământului să fiu mai spectaculos şi apoi puteam să cad în derizoriu, pe ideea că vorba lungă.... sărăcie lucie. Am observat că vorbitorii aveau cărţi de vizită importante de profesori universitari, directori cu statute mari, manageri, oameni de afaceri... Ce trebuia să mă complic eu cu o vorbărie, fără o considerabilă acoperire în fapte. În cuvântul meu trebuia să admir valoarea antevorbitorilor şi să-mi exprim starea de copleșitoare plăcere. În continuare, prezentările au fost în aceeaşi notă, cu oarecare scurtare a CV-urilor.
Se simțea şi un freamăt de finalizare a momentului Catalogul şi pregătire pentru momentul următor – masa festivă (Banchetul Omagial).
Din expunerile colegilor am dedus diferite stiluri de abordare:
Laborios: prezentând tot tacâmul vieţii personale (familiale şi sociale) şi cu elogii la adresa a tot ce ţine de facultatea noastră;
Meseriaş: cu prezentarea realizărilor pe linie profesională şi mai succint, referitor la familie;
Pasional: cu scoaterea în evidenţă a unor pasiuni şi preocupări, proiecte de viitor;
Rezervat: cu prezentarea ștearsă a vieţii personale şi având pe chip amprente de boli sau îmbătrâniri premature.
Pe chipurile multor colegi se deslușeau satisfacțiile împlinirilor profesionale şi familiale, dar au fost şi cazuri de colegi care erau marcați de stresul vieţii, de frustrări şi de aspecte de sănătate, dintre care unele cam grave.
Când mi-a venit rândul să mă prezint mă simțeam ca un căţel inteligent. Mi-a venit în minte bancul cu asemănarea dintre câine şi inginer. Eram impresionat de antevorbitorii mei, numai unul şi unul: directori, directori generali, manageri, patroni, profesori universitari.... Am bâiguit ceva legat de acea impresie, apoi am arătat că eu am fost doar un șefuț, dar mă mândresc cu doi feciori realizați şi trei nepoței, mai frumoşi decât toţi nepoţii din lume.
A urmat ieşirea în faţa Universității şi pe scările bine reținute şi divinizate de memoriile noastre, ne-am aşezat frumos ca pentru un tablou memorial, icoana scumpă a revederii noastre şi o rugăciune se cade să închinăm din nou la Dumnezeu:
Banchetul – Cina cea de Taină -
28 iunie 2008, între orele 14,00 – 22,00
Ne întoarcem la Hotelul Moldova pentru masa colegială, programată între orele 14,00 – 22,00. Se oferă Lavric să mă ia cu maşina şi ajungem repede la locul potrivit. Încercare de veselie din partea tuturor colegilor, încă înainte de începerea chefului propriu zis. Iată-ne aşezaţi la mese, cam pe grupele colegiale. Grupa noastră se aşează aproape de cele două uşi: una care vine din hol şi alta care dă spre terasă. Amândouă uşile sunt ţinute deschise şi fără să ne dăm seama vom acumula ceva curent care va avea efect de răceală pentru mine. În secvența asta a întâlnirii noastre colegii şi-au dat drumul la frâiele distracției. Oare mai este loc de cuvinte? Acum nu prea mai am cuvinte să descriu plăcerile care ne-au patronat petrecerea, dar
atunci cuvintele erau mai dese decât îmi mergea mintea.
Vizitarea Oraşului Iaşi -
29 iunie 2008, între orele 10,00 – 13,00
Of, Iaşule al studenţiei noastre, ne-a fost tare dor de tine şi revederea asta ar fi trebuit să fie mai amplă şi cuprinzătoare! Cum putem să te salutăm îndeajuns în doar două ceasuri avute la dispoziţie? Te-ai schimbat mult, mult, dar am regăsit mare parte din urmele urmelor lăsate de paşii noştri de pe vremea studenţiei. Vizita asta, chiar dacă este doar ca o fulgerare de privire şi derulare rapidă de amintiri, ne umple sufletul cu un balsam de fericire. Vibrația este amplificată şi de ansamblul nostru colegial, de forfota transmiterilor şi receptărilor de impresii.
Maşinile marelui coleg şi patron Stan Dumitru, zis Ţiganu, ne poartă de la Palatul Culturii pe la Podul Roşu şi luăm drumul Buciumului. La ieşirea din oraş, pe dreapta, la mică depărtare, apare Mânăstirea Cetățuia. De fapt oraşul s-a mai extins încât chiar şi Buciumul a devenit cartier ieșean. Unde sunt oare viile de altădată în care ne potoleam pofta de struguri cu ceea ce mai rămânea după culesul, cam superficial, ca la colectiv? De fapt am avut de ajuns la o țintă şi nu am poposit la niciunul dintre obiectivele valoroase. Le-am vizitat doar cu priviri aruncate din autocar şi cu vizualizarea spontană prin retina memoriei. Am ajuns la releul televiziunii ieșene, undeva pe colina Repedea. Mă simțeam ca pe piedestalul central al Muzeului din Moscova cu Panorama de la Borodino. Am reperat, cu aproximație cele şapte coline de care se mândrește Iaşul, pentru asemănarea cu Roma din acest p.d.v. De pe poziția pe care ne aflam oraşul se vedea ca din avion sau ca o imagine în ceaţă luată de pe satelit. Nu am reuşit să disting nici măcar mândriile oraşului, probabil şi din cauză că nu puteam să mă concentrez în zumzetul acela de voci colegiale şi din cauza stolului prea mare de imagini care zburau cu repeziciune prin faţa ochilor, sau poate că din p.d.v. al clarității, imaginea era împărţită la sutele de ochi care o receptau simultan. Mai presus de ceea ce vedeam simțeam o înălțare sufletească. Mă aflam acolo sus, pe cerul Iaşului meu studențesc, împreună cu promoţia mea, eveniment netrăit până la acele momente şi cine ştie dacă voi mai avea vreodată acea înălțare. Stan mi-a arătat viluţa lui de vacanţă, situată la poalele dealului pe care ne aflam. Gândul mă purta înapoi şi mi-l prezenta pe Stan superficialul, iar acum aveam alături un adevărat patron, care a ştiut să se realizeze şi pe timpul comunismului şi după.
Nu-i era jenă să se laude că a ştiut să se descurce şi în Epoca de „aur” şi că s-a adaptat rapid la tranziția spre capitalism. Se lăuda chiar cu o medalie care i-a fost atribuită de către Ceauşescu, personal, pentru merite deosebite la construirea Canalului Dunărea – Marea Neagră.
Mă aflam pe acoperişul Iaşului şi mintea îmi era cam încețoșată de gândurile bune şi mai puţin bune privind transformările Iaşului şi ale societăţii româneşti, în general
Starea de spirit ne copleșea, dar a trebuit să ne grăbim spre finalizarea programului zilei, mai ales că Stan se precipita să termine cu noi şi să treacă la comenzi de transport mai benefice lui. Avea curse programate şi patronul trebuie să-şi respecte contractele. Am lăsat cu priviri admiratoare şi Releul de Televiziune şi Grota, ne-am plecat frunțile în faţa măreției a tot ceea ce am văzut şi am plecat. Drumul ne-a condus pe altă cale, printr-o zonă în plină construcție, cu multe clădiri noi, pe acolo pe unde sunt şi Plopii fără soţ şi am ajuns la Copou.
Copoul
Copoul a rămas aproape acelaşi prin punctele lui esențiale şi am avut plăcerea să-l luăm la pas. Fiori de plăcere am avut la revederea Teiului lui Eminescu, Obeliscului cu lei şi Muzeului Mihai Eminescu. Muzeul a fost construit după perioada studenţiei noastre, pe un loc unde era crâşma Rarăul. De crâşma aceea am legată o amintire frumușică. Împreună cu câţiva colegi de grupă am șters-o de la un seminar de Analiză Matematică, care ne cădea cu greață la momentul respectiv, căci dădeam de frecușul domnului asistent Ciobanu şi ce puteam face într-o oră de iarnă decât să ieșim la o plimbare prin Copoul apropiat ca distanţă de Corpul A , unde aveam seminariile în acea zi şi era apropiat spiritual de sufletele noastre. S-a dovedit că este apropiat şi de plăcerile noastre, căci ne-am infiltrat la Rarăul la o ţuică fiartă. Ce bine a căzut ţuica fiartă pe acea vreme cam rece! Ce plăcut ne-a învăluit spiritul ei euforic! Ne aflam, parcă, într-o horă de suflete şi simțeam legături colegiale foarte strânse. Leon Dorel îmi apărea ca lider de opinie şi-i recunoşteau toţi colegii, aflați la acel eveniment, primul cuvânt în grup, pentru că le avea tare cu imaginațiile şi le îmbrăca bine în vorbe. Atmosfera era fantastică şi la vârsta aceea se râdea chiar şi din intervenții mai subţiri. Ce figură aveam eu! Ce figuri aveau colegii: Selami, Lupchian, Niculiţă, Ţârcomnicu, Vlăsceanu!
Plimbarea prin Copou am făcut-o însoţit de Grigoraș Octav, de la grupa 278. Grigoraș are şi el o vârstă de peste 70 ani şi anii şi-au pus cam cu nerușinare amprenta pe chipul lui. Mi se pare că a devenit şi mai calm decât pe vremea studenţiei, sau poate este resemnat în faţa sorții, palid la chip şi aproape molcom la vorbă şi în mişcări. Am vizitat împreună Muzeul Mihail Eminescu şi în timp ce eu încercam să anim acele clipe cu laude la adresa geniului lui Eminescu şi recitând unele versuri, de exemplu din Cugetările sărmanului Dionis, apoi i-am arătat broșura realizată de mine, cu amintirile din vremea facultăţii şi i-am recitat fugitiv câteva versuri din bagajul meu componistic. A dat apreciativ din cap de mai multe ori şi în învălmășeala care s-a creat la apropierea de ieşirea din Copou, ne-am rătăcit unul de altul şi nu am mai văzut nici alţi foşti colegi prin preajmă, aşa că m-am îndreptat cu paşi nesiguri spre fostul cămin al nostru, 30 Decembrie, care în prezent aparține Facultăţii de Medicină.
În acel demers am întrebat un tânăr despre locul căminului şi el mi-a spus că spre aceeaşi destinație se îndreaptă. Am mers alături de acel tânăr frumos şi călare pe valul studenţiei, încercând admiraţie la adresa lui şi nostalgie, poate chiar un pic de frustrare în faţa vitregiilor sorții.
Masa studențească
Ajuns la cămin, am simţit vibrații emoţionale şi mi s-a derulat cu repeziciune prin minte trăirile la acel cămin din perioada când locuiam în el. Am mers la fereastra camerei în care am locuit, am pozat-o şi eram tare curios să văd cine locuieşte în ea. Am văzut la fereastră un cap de studentă şi doream să-i spun că în urmă cu 42 ani a fost camera mea, dar ce păcat, capul s-a ascuns, parcă speriat că o fosilă încearcă să-i strice confortul sufletesc.
În faţa cantinei erau câţiva foşti colegi şi de-abia am avut ochi să-i văd, atât de ocupaţi erau ochii mei cu revederea căminului şi capul cu amintirile care pluteau în spaţiul lui. La revederea colegilor m-am trezit ca dintr-un vis frumos la o realitate, frumoasă şi ea în felul ei şi am pătruns împreună în incinta cantinei. Cantina e aceeaşi de pe timpuri dar un pic modernizată. Pe timpuri serveam masa într-o sală la parter, iar acum se serveşte la etaj. Parterul cred că e folosit pentru discoteci, căci studenții de azi au dreptul la mai multă distracţie. Iată-ne sus în sala de mese, o sală șic, de o curăţenie exemplară - farmaceutică.
Ne-am aşezat pe grupuri de interese, ca la celelalte mese servite la această întâlnire şi ne-am bucurat din nou de prezenţa colegului Leon şi a soţiei lui.
Am mers la rând, în faţa ghișeului de servire, pentru tava cu meniul stabilit şi nu aveam gândul la ce puneam în tavă, ci la trecutul istoric, când, după terminarea cursurilor de dimineaţa, ne îndreptam, înfometați, în mare grabă să servim masa și, când ne înghesuiam nerăbdători şi înfometați şi eram nepotoliți gastronomic. I-am şi reamintit lui Leon despre ciudățenia lui în servirea mesei, când servea mai întâi felul 2 şi apoi ciorba, spunând că mai întâi îşi satisface pofta şi apoi foamea. Am mâncat cu poftă, căci bucatele erau apetisante, de ni se topeau glandele salivare. Nu are rost să reamintesc felurile de mâncare, căci de fapt am reținut doar că erau foarte gustoase, întregind parcă imaginea de neuitat a întâlnirii noastre.
În sala de mese simțeam tăcerea igienică a pereților, zăngănitul tacâmurilor şi un zumzet de voci care, parcă, se îndepărta tot mai mult. Toate astea erau aievea sau numai subconștientul meu îmi juca feste? Adevărul era pe la mijloc. Cred că subconştientul meu era mai deștept decât mine şi vedea în perspectivă, prezentându-mi procesul evolutiv al tăcerii care urmează întâlnirii promoţiei mele. Tăcerea aceea mi se părea asurzitoare, cu ultimele forţe ale gândurilor de a demonstra cât de plăcută a fost întâlnirea, promisiuni de legături mai strânse şi regretele despărțirii. Ce mai urmează? Ne vom întoarce pe la casele noastre, vom reintra în viaţa de rutină, vom uita tot mai mult unii de alţii, până când un inimos ca Leon Dorel, va anima o nouă întâlnire. S-a şi conturat viitoarea întâlnire, pentru anul 2010, la Suceava. Inimosul care şi-a pus candidatura să o organizeze a fost Toni Paustovanu şi sper să fiu destul de apt pentru a fi şi eu inimos, alături de el.
Drumul spre casă
Nu prea ştiam cu ce mă voi întoarce acasă şi nu îndrăzneam să spun sucevenilor mei că aş dori să mă ia şi pe mine cu o maşină. Am avut noroc de simțul de observaţie şi amabilitatea lui Lavric, care m-a întrebat cu ce mă întorc acasă, apoi s-a oferit să mă ia. Nu ştiam de ce Lavric părea cam apatic, lipsit de vlaga aceea care-l caracteriza şi de volubilitatea lui obișnuită. Drumul de întoarcere a fost tăcut, cam posomorât şi peste toate a venit şi o amendă rutieră, pentru depășire de viteză. Stresat şi obosit Lavric a făcut un popas la un motel, pe la jumătatea drumului şi a încercat o mică relaxare. Pentru a oferi șoferului liniștea cuvenită, eu şi doamna Lavric am coborât din maşină şi am făcut paşi. Doamna Lavric a mers pe la motelul respectiv şi avea o stare meditativă, apăsătoare. Prin inducție mă simțeam şi eu trist. Regretam că nu am apelat din nou la inconfortul meu de pe maxi-taxi, ajungând să simt şi inconfortul colegului Lavric. Mi se părea că însăși prezența mea aduce ceva disconfort. Mă înșelam grav, căci am aflat ulterior că totul se datora unor probleme de sănătate ale doamnei Lavric, care venise de la spital în ajunul întâlnirii noastre. Îmi dau seama ce suflete mari sunt, dacă după o spitalizare au venit la cheful întâlnirii promoţiei.
A fost excepțional, m-am simţit foarte bine pe tot parcursul întâlnirii, mă simt încărcat bioenergetic, cu sarcini foarte pozitive şi voi simți resurse de satisfacții pentru câţi ani voi mai avea de trăit, mai ales dacă nu le voi lăsa să lâncezească în arhiva vieţii, ci le voi alambica într-o scriere a tinerii de minte pentru toţi colegii.
Vă sărut mâinile stimați colegi,
Vă mulţumesc că mai existați!
Doamne, dă-ne carmă de veci,
Păstrează-ne mereu estimaţi!
VENIȚI SĂ VĂ DAU PASTILA DE VIS
Am început să visez
Cu ochii deschiși, ca un urecheat.
Visele mi-aduc insemne şi crez:
Doi îngeri, plutind în neant,
Unul mă inspiră tacit,
Cu rugăciuni care mă fac fericit,
Celălalt este Pasărea Paradis,
Luminându-mă cu pastile de vis!
Uneori, visele-mi sunt vedenii,
Parcă aş fi bibelou şi mă sparg,
Iar cioburile-mi se prefac în smerenii,
Vase care despică oceanul în larg.
Veniţi să vă dau pastila de vis,
Să fiţi botezaţi cu iubire,
Să priviți viitorul fără sens interzis,
Rădăcini să aveţi şi trăire!
Pluti-veţi pe tărâmuri de dor,
Pentru tot ce a fost şi va fi,
Pentru aerul sfânt, prins în zbor,
Cu tot ce-aţi ştiut şi veţi şti!
Aici am creat, pentru vis, farmacie,
Pentru tot omul de bună credinţă.
Veniţi să primiți pastila cea vie,
Pastila de vis, pastila dorință!
Veni-veţi toţi, veniți de peste tot,
Spre clipe lungi nemuritoare,
Să savurăm iar, cot la cot,
A noastre-i absolviri, aniversare!
Mior
2008
„Amintirile și tăcerile ne adâncesc în cuvânt,
Și el ne cerne gingășie și speranță pe lume.
Unele visuri ne vin din viitor, nu din trecut,
Sunt icoane de visuri ale timpului care vine.
|
|
Amintirile-s coji aromate ale banalelor fapte,
Cele care-s frumoase sunt bijuterii pierdute,
Candele, care, cu vremea, se sting în noapte.
Amintirea este muzica din vremuri trecute.”
MI |
GAUDEAMUS IGITUR
(traducere adaptată de Mircea Iordache)
1
Să ne bucurăm din plin
De parcă-am fi tineri,
Căci din tineri provenim
Şi-am avut susţineri
Pe tărâm divin!
2
Viaţa noastră scurtă e,
Sfârşitu-i aproape,
Moartea vine şi iute
Soarbe cu cruzime,
Nimeni n-o să scape. |
3
Unde sunt cei care ieri
Străluceau în lume?
Oare Doamne, cât ne ceri
S-ajungem la tine,
Să-i vedem mai bine?
4
Am pierdut mulţi profesori.
Te rugăm îi ţine
Să îi faci nemuritori,
Să rămână tineri,
Permanente flori!
5
Trăiască al nostru Stat
Şi cârmuitorii,
Ţării să îi ţină sfat
Pavăză-n cuvânt şi fapt
Binefăcătorii! |
|
|
6
Să trăiască fetele
Mai uşor şi mai frumos!
Trăiască nevestele
Mereu cald şi radios!
Prospere căminele!
7
Dispară-ntunericul,
Dispară tristeţea,
Să dispară diavolul!
Slăvim facultatea
Şi fraternitatea! |
8
Cine ne-aduce acum
Iară în cetate?
Voci din depărtare spun
Că vor lua parte
La acest Tedeum.
9
Să trăiască toţi părtașii,
Multe-n viaţă spere!
Să trăiască şi urmașii
Înfrățiți în vrere!
Ţara să prospere!
10
Să prospere Alma Mater
Cu profesori minunați!
Stimați colegi să ne dregem
Patrujdoi de ani uitaţi,
La chef adunaţi! |
|
„Tineri-s atât de nebuni încât pot schimba lumea,
O nestăvilită pasiune este secretul ce-l pot avea.
Există o fântână a tinereții, care se află în minte,
În talente, în creativitate, cu Dumnezeu înainte!”
|
|