Mă întrebam, oare ce-mi va rezerva statutul de pensionar. Oare îmi voi plânge în pumni singurătatea și ruperea de viața reală?
Mi se înfiripa în gând un plan, legat de rezolvarea problemelor de sănătate, care în adevăr deveniseră probleme (hipertensiunea, adenomul de prostată, un ulceraș, oboseala psihică).
Mă gândeam că voi face recuperări, prin lucrul la grădina de la căsuța de vacanță din Dragomirna.
Dar mai întâi trebuia rezolvată nunta fiului Andu, care urma să fie împlinită la începutul lunii septembrie 2001.
Mă gândeam și să-l sprijin pe Dan, fiul cel mare, în activitățile lui de firmă, că avea destule probleme cu muncitorii lui și banii erau puțini. Îmi făcea plăcere să-l ajut, dar Dan avea și el stresul lui și nu prea reușeam să ne lipim unul de altul. Mai era și nepotul Sabin, drăgălaș și cu aspirațiile lui către filme pentru copii și poveștile bunicilor. Era lipicios și sensibil sufletește, dar și la contactarea răcelilor.
Am încercat să-l ajut pe Dan, mai cu mașina, mai la lipit afișe, la vopsitorie (sala de sport de la Lic. Petru Rareș). Ajutorul meu s-a întrerupt cam prin 2002, când încercam să-i dau lui Dan scara pe un acoperiș și mi-a căzut pe nas, trântindu-mă la pământ. Sărmanul Dan, nici nu realiza ce se petrece cu mine și se comporta cu sânge rece, trimițăndu-mă acasă. Abia seara, am primit un telefon de la noră-mea Anca și m-a întrebat cum îmi este că Dan tare suferă și plânge. Deci, se poate spune că am încercat să-l ajut pe Dan, dar Domnul mi-a dat semne că nu-s potrivit pentru așa ceva. Așa s-a făcut că
Mă gândeam și la pasiunile soției Rodica pentru excursii și spectacole. Speram să-i pot fi pe plac angrenându-mă în plimbări, în primul rând prin țară. Din păcate nu mai eram ca-n prima noastră etapă a căsătoriei, dornici de împărtășire împreună a frumuseților vieții, ci mai degrabă a durerilor vieții, a reproșurilor și respingerilor. Ne-am jurat credință pe viață, dar firul credinței, ca și al vieții devine tot mai șubred. Tendința de perfecțiune a Rodicăi nu prea a prins spiritului meu efervescent, care a căutat totdeauna libertatea sufletului, simțindu-mă orientat spre meditații și pe creații literare.
Un hop mare am avut în 2004, când m-am îmbolnăvit de icter negru. Am tras mari emoții și chiar am plâns, gândindu-mă la un sfârșit cam vremelnic și foarte dureros. Se punea problema unui cancer la pancreas, pentru care a trebuit să merg la Spitalul Fundeni din București și am făcut investigații printre care și tomografia. Nu mi s-a detectat cancer, dar diagnosticul a fost incert. Atitudinea Ridichii, în acea perioadă, a fost protectoare față de mine, dar fără să-și dea seama a comis ceva ce nu se face în asemenea situații. Crezând, probabil, că eu plec pe cealaltă lume a început să se pregătească pentru a se descurca singură. Poate așa o fi fost, poate imaginația mea bolnavă, dar Rodica s-a apucat (la 60 ani) să facă școala de șoferi. Era entuziastă în preocuparea ei. Când eram tineri și am făcut eu școala de șoferi, spunea: „Ce-mi trebuie mie școală de șoferi, doar am bărbat!″ Acum, când viața mea era în cumpănă îi trebuia și chiar cu grabă. Dar poate era o nălucire de-a mea, în situația tragică în care eram. Cred că și-a descoperit plăcerea șofatului și din faptul că a văzut multe colege conducând și nu vroia să fie mai prejos.
Alt hop mare am avut când Rodica s-a reîntors din Noua Zeelandă (căci mersese în 2006 pentru 3 luni la Andu). Nu mi-a fost deloc ușor când a apărut Rodica la aeroportul Băneasa, la întoarcerea din NZ, când am văzut-o că abia mergea ținându-se de căruciorul cu bagaje, slabă ca o fantomă și scăzută în înălțime cu vreo 15 cm. Durerile insuportabile pe care le avea și foarte marea greutate de a se ridica din pat, ne-a determinat să mergem noaptea, în care eram găzduiți de nepoata Liliana, la urgențe pentru o radioscopie și a doua zi la o policlinică. O asistentă medicală, cam neinstruită cum se vorbește cu bolnavii s-a apucat și a spus: „Vai, coloana vertebrală este vraiște!” S-a bănuit că este cancer la coloană, dar eu nu vedeam semnalmente de cancer. Nu știam ce să mai cred și încotro să o apuc. Am mers apoi și la Iași, unde s-a dat un verdict mai ușor (oarecum), Osteoporoză avansată, cu tasare de vertebre. Tot Dumnezeu ne-a venit în ajutor pritr-un medicament Osseor, care se aplica experimental și pe care Rodica l-a folosit cu destul de mult succes. Pe deasupra, Rodica este înzestrată cu o voință de fier, când e vorba de sănătate. A apelat la kineto-terapie și la gimnastică zilnică. Treptat, treptat Rodica a apelat și apelează la tot mai multe medicamente, dar își păstrează, cât de cât, sănătatea.
În 2010, a fost un an cu mare ghinion, că m-am accidentat prin tăierea articulației genunchiului cu o freză montată fără apărătoare pe Flex. Ghinion destul de mare că am cam rămas cu infirmitate la genunchiul stâng.
În 2019, m-am îmbolnăvit de septicemie – și am stat o lună de zile în spital (15 iulie – 14 august), într-o luptă aprigă cu moartea. Trei antibiotice au fost inapte să mă vindece și de abia al patrulea, antibiotic obținut din donație mi-a adus leacul. Nu o pot uita pe Domnișoara Dr. Elena Turtă, care mi-a adus, cu un aer triumfal, leacul de aur.
În 2020 (6 martie – 24 martie), am fost operat de tumoră pe colon, fiindu-mi înlăturată o bucată de 60 cm din colon. Meritul deosebit a fost al Domnului Dr. Valeriu Gavrilovici, un mare OM, o zămislire din două ADN-uri: de profesionist și de sfântă credință.
Psalmul 33 - Cantare ortodoxa vindecatoare
O Maica Fecioara - Priceasna Romaneasca - In cinstea Maicii Domnului