Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

DÂMBROCA ANILOR MEI

Satul Dâmbroca

Stema satului – concepție Mircea Iordache	Ulița de mijloc – Str. Pr. Stanciu Emil

Fiecare entitate materială are un loc anume, unic, în Univers, loc pe care şi-l împarte cu entitatea sa spirituală. Satul Dâmbroca este legat indestructibil de un dâmb, din comuna Săgeata, care la rându-i este parte a judeţului Buzău, a ţării cu aspect de frunză de stejar, numită România, de pe continentul cel mai încărcat de istorie - Europa şi ... tot aşa mai departe, se poate vorbi despre: Planeta Pământ, Sistemul Solar, Galaxie, Calea Lactee, ...Univers.
Pentru a-i recunoaște mai bine identitatea, i-am proiectat o stemă, în care sunt prezentate: - biserica şi şcoala – izvoare de lumină şi credinţă;
- prelucrarea pământului, creşterea animalelor şi legumicultura – principalele ocupații ale satului.
Ca poziție spirituală, Dâmbroca este un sat cu rădăcini creștin – ortodoxe şi se păstrează în această sfântă credinţă. Se roagă la Dumnezeu pentru toţi slujitorii săi care au trăit pe aceste meleaguri, să fie protejați ori unde se află.
Alături de locul material al satului nostru se află şi locul spiritului său, care, deşi este indisolubil legat de materia satului şi îşi trage seva din toată credinţa Universului, are legătură direct cu Sfânta Treime, prin razele de lumină coborâte în Biserica „Adormirea Maicii Domnului” şi în sufletele credincioșilor parohiei.
Comuna Săgeata este prezentată cam la fel cu judeţul, la care s-au adăugat câteva date asupra etimologiei.
Satul Dâmbroca se află pe un dâmb, situat pe malul râului Buzău şi este împrejmuit de câmpii mari şi de vadul larg al râului Buzău.

Motivația cărții monografice
„Dâmbroca – Curcubeu Peste Timp – Repere Monografice”

Trebuie să fiţi de acord că această monografie poate cuprinde doar un crâmpei din cerul satului Dâmbroca, dar e bine să ilustreze acel petec de cer – fereastră, prin care se văd: trecutul şi prezentul şi prin care urmașii noştri să găsească o cale luminată spre viitor.
O firească întrebare şi-ar putea-o pune mulţi, referitor la motivația monografiei satului Dâmbroca.
Îmi e greu să răspund, dar pot spune ceea ce am simţit şi ce simt faţă de această preocupare. Vizitând, în ultimii ani, satul natal, m-a cuprins nostalgia trecutului, când, copil fiind, am sorbit seva pură - de suflet, a satului. I-am văzut mimica durerii pentru plecarea fiilor în război, mimica încleștării în lupta pentru existenţă, cearcănele provocate de grijile pentru viitorul copiilor.
Atunci, cu naivitatea copilărească, totul mi se părea normal şi privirea îmi era captată de aspectele vieţii, care mi se păreau plăcute: modul în care oamenii ştiau să facă haz din necaz în timpul războiului şi al foametei; clăcile frumoase, pline de glume, cântece şi voioșie; horele satului, cu flăcăii năzdrăvani şi fetele focos rujate; adunările de seară şi de sărbătoare la marginea şanţului (un fel de „radio – şanţ”), dar mai ales de preocupările noastre, ale copiilor, după ce făceam treburile care ne reveneau (mersul cu vaca, paza la vie, la pepeni sau la porumb, participarea la unele munci ale câmpului, etc).
Scăldatul, jocurile de copii (șotronul, glinţa, baltagele, poarca, fotbalul cu mingea din cârpe), cântecele populare şi altele, ne-au dat plăceri şi frumoase experiențe de viaţă.
Tradiţiile de iarnă şi cele de vară, ne erau prilejuri de impresionante comunicări cu străbunii noştri şi cu Dumnezeu. Biserica şi şcoala, din acele vremuri, le revăd, în minte, ca pe adevărate temple de credinţă şi bun simţ. Era impresionantă, înălţătoare, participarea la Prohod, când din balconul bisericii răsunau glasurile noastre ale copiilor şi de la strană ne răspundeau dascălii.
Nu încerc să arăt că acele vremuri au fost perfecte, căci nici nu poate fi vorba, din cauza multor lipsuri. De fapt nu erau perfecte din punct de vedere material, dar pe linie spirituală le pot considera prielnice formării de caractere umane de înaltă ţinută morală, în care se regăseau calităţi frumoase: respectarea poruncilor lui Dumnezeu, hărnicia, patriotismul.
La vizitele în sat am observat multe schimbări, unele spre bine (pătrunderea în case a modernismului, preocuparea pentru dezvoltarea de afaceri şi de asigurarea certă a mijloacelor de subzistență în gospodării,..), dar şi spre rău (îndepărtarea de tradiţii şi obiceiuri, scăderea motivației pentru învăţătură, politizarea exagerată a instituţiilor, tratarea partizană a locuitorilor ...).
Pornind de la cele constatate, mi-a încolțit în suflet un „gând” de a da satului Dâmbroca ce-i al lui: măreţia trecutului, sinteza prezentului şi scânteia viitorului.
Nu-mi permit să dau sfaturi de viitor ci doar îi rog pe consătenii mei şi pe cei care vor avea ocazia să răsfoiască Monografia Satului Dâmbroca, să ia în serios istoricul, să privească cu atenţie la valorile trecutului, să revadă chipul prezentului şi să tragă singuri concluzii asupra căilor de urmat.
Dintr-un interviu al lui Dan Puric s-au desprins concluzii demne de reținut: "În tine muritorule sunt patru inimi: cea a lui Dumnezeu, cea a sufletului, cea de carne şi sânge şi inima mamei. Toate patru inimi bat dimpreună. Când în tine, inima Domnului nu mai bate, atunci eşti în moarte sufletească, iar când inima mamei nu mai bate.....eşti singur!
Satul nostru este ca un organism viu în care bat aceleaşi patru inimi, menționate în pildă. Îndemnul meu este să avem grijă de ele si în mod deosebit de inima Domnului şi de cea a mamei, căci fără ele totul este anorganic şi deci viitorul poate arăta ca o bucată de meteorit.
Hrana spirituală a „strămoşiei”, adevărată comoară sufletească, poate fi percepută şi valorificată pentru binele personal şi general, pentru o direcţie etică a viitorului.
În „Metafora creionului”, Paolo Coelho, face o similitudine între calităţile creionului şi cele ale omului, calităţi care pot da sens pozitiv valorilor:
Prima calitate: poţi să faci lucruri mari, dar să nu uiți niciodată că există o Mână care ne conduce pașii. Pe această mână o numim Dumnezeu şi El ne conduce totdeauna conform dorinței Lui;
A doua calitate: din când în când trebuie să ne oprim din scris şi să folosim ascuțitoarea. Asta înseamnă un pic de suferinţă pentru creion, dar până la urmă va fi mai ascuțit. Deci, trebuie să ştii a suporta anumite dureri, pentru că ele te vor face mai bun;
A treia calitate: creionul ne dă voie să folosim guma, pentru a șterge ce am greşit. A ne corecta nu înseamnă neapărat ceva rău, ceea ce este neapărat e faptul că ne menținem pe drumul drept;
A patra calitate: la un creion nu este important lemnul sau forma lui exterioară, ci mina de grafit din interior. Tot aşa îngrijește-te de ce este înlăuntrul tău!;
A cincea calitate: creionul lasă totdeauna o urmă. Tot aşa, să ştii că ceea ce faci în viaţă va lăsa urme, astfel că trebuie să încerci să fii conștient de fiecare faptă a ta. Acum când tehnologia scrisului s-a modernizat putem folosi, prin asemănare, metafora computerului, dar morala rămâne aceeaşi, chiar dacă altfel apar calităţile.
În anul 2012, am dat sfoară prin sat şi peste tot pe unde am găsit foşti consăteni şi mi-am exprimat dorința de a realiza o monografie a satului. Am primit reacții de reținere şi neîncredere, fie că era vorba de faptul în sine, ca lipsit de importantă, fie pornind de la calităţile ce le-aş putea avea.
Lumina speranței şi pocnetul startului a venit tocmai din Los Angeles, de la Înalt prea cucernicul Fr. Constantin Alecse, protopop de Los Angeles, care a primit cu multă încredere şi chiar cu admiraţie, ideea de monografie a satului. Iniţial, aveam în gând să fac un fel de poveste a satului, în care să folosesc toate amintirile mele şi unele documentări sumare, dar telefonul din Los Angeles, mi-a indus creşterea dorinței şi voinței de a ținti către o lucrare documentată cât mai temeinic.
Motivații importante pentru mine, în acţiunea de realizare a monografiei satului Dâmbroca sunt şi: venerația ce o am pentru generațiile trecute, care au sfințit vatra satului prin eroismul lor; dragostea pentru satul, care mi-a oferit cea mai frumoasă etapă a vieţii mele – copilăria, alături de părinţi, fraţi, prietenii de joacă şi în condiţiile experiențelor de viaţă, prielnice unei bune educații; consider că satul nostru merită acest omagiu monografic, pentru: mândria sătenilor; informarea urmașilor noştri asupra istoriei satului; a nu se pierde în şi mai mare măsură, decât astăzi, urmele strămoşilor noştri; transmiterea către tineret a modelelor de valori ale satului, educarea lui spre a duce satul spre noi realizări şi valori cât şi pentru păstrarea tradiţiilor locale, etc.

Doamne, creat-ai pe lume Dâmbroca
Şi i-ai dat încercări, o mulţime,
Dar i-ai dat totdeauna speranţa
Cât şi multă credinţă în Tine!
Te-aş mai ruga Doamne, de vrei,
Să-i dai şi o monografie,
Cu ce-a fost, cu ce e, ce o să fie,
Şi crez consătenilor mei (Mior)

Aşezarea

Satul Dâmbroca este situat la cca 12 Km de oraşul Buzău, pe partea dreaptă a albiei râului Buzău, pe drumul județean 203K, ce duce spre Robeasca. Imaginea de mai jos suplinește o mie de cuvinte, legate de aşezarea satului, de vecinii lui şi de poziția faţă de râul Buzău. Până prin anul 1970, râul curgea limpede şi sprințar, la cca 200 m de sat. Mai apoi, nu știm din ce cauză i-a fost deviat cursul prin apropiere de satul Tăbărăști, adică, cam la 1 Km. distanţă de Dâmbroca. Lângă sat, pe vale (lată de 200-300 m), acolo unde se afla grădina de legume a CAP-ului (în perioada comunistă), astăzi numai pe sfert este utilizată pentru legume de către un fermier de la Săgeata (satul reședință de comună). Dâmbrocenii sunt supărați pentru nedreptatea ce li s-a făcut, că terenul care le aparținea a ajuns la mâna străinilor de sat.
Albia râului Buzău, până la firul apei, este lată de 700–800 m şi pe ea a crescut un fel de pădurice din tufe de cătină şi alţi arbuști. Terenul este denivelat şi lăsat de izbeliște.
Satul, după cum se observă din harta de mai jos, se învecinează cu satele Stănceşti şi Borduşani şi este înconjurat de câmp întins, format din loturile: Murgeasca, spre Borduşani (2 linii de teren), Obștea, spre Stănceşti (2 linii) şi Pogoane, pornind din capul satului (capul cel din partea opusă faţă de şosea (2 linii). La capătul liniilor de teren se află loturile cu care au fost împroprietăriți munteni din comunele: Cernătești, Aldeni şi Chiliile.

Geometria

După cum se poate observa din schița de mai jos, satul Dâmbroca are o geometrie frumoasă, putând fi considerat ca un dreptunghi, tăiat de trei străzi, drepte, ceva mai lungi de 1,5 Km.
În ultimii 50 ani au apărut şi ulițe marginale, zise inițial: După Oboare spre Borduşani şi După Oboare spre Stănceşti.
Dacă privim cu atenţie schița, putem crede că avem în faţă un pistol cu trei țevi şi cu un circuit electronic de ghidare a gloanțelor, către ținte. Chiar dacă această observare este doar imaginație, trebuie să mulțumim lui Dumnezeu că Mare creație a Sa este Dâmbroca noastră.

Denumirea străzilor din Dâmbroca

„Dâmbroca are zece străzi. Trei dintre acestea, cele mai importante sub raportul lungimii și a numărului de case poartă numele unor personalități ale satului: preotul Stanciu Emil, agentul sanitar Iordache Nicolae și profesorul universitar dr. Ioan Gh. Coman. Celelalte denumiri își au originea în orizonturi diferite: elemente ale concretului economic sau topografic (strada Principală, Strada Morii, Strada Mică), fenomene ale naturii (strada Primăverii, strada Crizantemelor), ori sunt denumiri convenționale (strada Armoniei, strada Tineretului).

Preotul Emil Stanciu (parohia Dâmbroca, 1966-2000) rămâne în conștiința comunității și prin urmașii săi: cel dintâi copil, preotul Florin Stanciu, paroh al bisericii din Săgeata, cu înfăptuiri ecleziastice admirabile și ing. Adina Bădescu (cel de- al doilea copil), cu 4 mandate eficiente de primar al comunei, al cărei fiu a devenit la rândul său paroh al localității Dâmbroca.

Oficiantul sanitar Nicolae Iordache (1914-1997), participant la operațiunile militare ale celui de-al doilea război mondial, șapte ani de prizonierat în URSS (Iordache și Alecse 2013: Online), se bucură de stima unanimă a consătenilor săi (Enuș 2013). A rămas în amintirea tuturor datorită spiritului său deosebit de săritor și altruist. A fost omul care răspundea prezent la orice oră ar fi fost solicitat. Trecea drept un foarte bun profesionist. Avea un fler remarcabil în diagnosticarea și prescrierea medicației pe care o făcea atunci când i se cerea, ori își permitea să facă acest lucru, în limitele competențelor sale. „Domnul Iordache” a cărei siluetă elegantă, îngrijită și plină de optimism și bonomie ne-o amintim din perioada copilăriei, răspundea dezinvolt și la solicitările venite din Săgeata ori din alte sate ale comunei. Bicicleta, gentuța mică din piele maron, ochelarii fumurii, (alifiile pe care uneori nu se sfia a le prepara el însuși), au devenit repere inconfundabile ale constituentului său.

Profesorul universitar doctor Ioan Gh. Coman este de departe personalitatea comunei, și nu numai, care s-a impus la nivel naţional şi chiar internațional. S-a născut în Dâmbroca (1902-1987) și a fost fiul lui Gheorghe Coman Ionescu (decedat 1962) și al Anicăi Ghe. C. Ionescu (decedată 1958), una din cele mai înstărite familii din zonă.” (Gheorghe Calcan)
O detaliere a vieții și activității profesorului se află în CV-ul Prea Cucerniciei sale, postat la Capitolul X, în calitate de personalitate a comunei Săgeata

APRECIERE

Nu pot vorbi despre satul meu natal decât la modul superlativ, nu numai pentru claritatea imaginilor pe care mi le-a creat şi suflul subiectiv, ci pentru geometria lui frumoasă, pentru istoria lui curată, nealterată de vicisitudinile vremurilor. Satul meu a îmbătrânit şi a întinerit în acelaşi timp. Când am deschis ochii pe meleagurile lui am descoperit sărăcia oamenilor, dar şi generozitatea, bonomia lor. Deşi am fost înregistrat la Tisău, acolo unde tata a funcţionat, temporar, ca dascăl bisericesc, am o reală naştere în satul Dâmbroca, căci acolo aveau părinţii domiciliul stabil şi acolo au început să mi se deschidă ochii minții şi am simţit leagănul părintesc.
Cred că m-am născut la marginea şanţului de la coltul uliţii noastre, în faţa casei lui tata Vasile Luntraru. Ce clăci frumoase se ţineau acolo! Principalii participanți erau femeile, dar mai apăreau şi bărbaţi mai vârstnici. Uneori se venea cu lucrul de mână, pentru tors sau brodat, dar de cele mai multe ori şi mai ales în sărbători, clăcile se transformau în cloace de bârfă. Se discuta pe diverse teme, pornind de la problemele casnice, greutăți, vești aflate din surse anonime, politică şi mai presus de toate se bârfea pe seama multora din sat şi de aiurea.
Îl ştiu pe tata mare, Gheorghe Iordache, nedumerit mereu de dispariţia băiatului lui în Rusia. Codin Crețu venea cu vești numai de el știute şi piperate cu glume proprii. El a ştiut să evite participarea la frontul antisovietic, fiind declarat bolnav TBC, dar era foarte activ când era vorba de legiune şi mai apoi de comunism. De la acele şedinţe la „Radio şanţ” nu lipseau niciodată: mămica (Sanda Iordache), mama Veta Luntraru, ţaţa Veta lui Ion Lalo, ţaţa Marița lui Codin Crețu. Cea mai colorată participare o avea ţaţa Marița. Cu timpul actorii s-au mai schimbat, dar piesele jucate erau aceleaşi.
Satul avea familii harnice şi cu stare relativ bună, dar mai erau şi discipoli ai lenei. Majoritatea familiilor aveau oarecari încrengături în sat şi în satele învecinate. Familia mea nu avea în sat prea multe nume de Iordache, căci după tata mare, doar tăticu i-a moştenit numele, iar noi, nepoţii lui, am părăsit satul, împrăştiindu-ne în lume. Cred că am avut o familie apreciată, având în vedere că tata a fost şi dascăl bisericesc şi sanitar, iar noi am fost umblați pe la şcoli. Glumeam adesea pe seama lui tăticu, că mănâncă banii oamenilor atât pentru a-i ţine în viaţă, cât şi pentru a-i duce la groapă.
Dintre familiile mai extinse şi importante în sat, cu scuze pentru eventualele omisiuni şi pentru folosirea mai mult a poreclelor, reţin familiile: Neculai Tănase, Daly, Glineschi, Coadă, Mitoi, Frizu, Puşcoi, Luntraru, Pană, Mirică, Bratosin, Lalu, Bârsan, Florea, Mitoi, Pleaşcă, Zangopu, Dedu, Tăbăcaru, Preda, Enache, Ion Stan, Panduru, Baroian, Biju, Geambaşu, Căţoi, Bordei, Ciopec, Cosoroabă, Lăudatu, Ciungu, Potcovaru, Urse, Bardă, Cazan, Ghioc, Chioibaşu, Rotacu, Bâdâră, Spirachi, Covrig, Gecu, Cocoşatu, Barosu, Beţivaru, Baroian, Mitachi, Ocheşel, Bau, Boarna, Terteseu, Celu, Bocioacă, Penciu, Burducea, Tătaru, Filicaru, Şchiopu, Caravan, Ilari, Brebeanu, Melcu, Şişu, Zainea, Bombonaru, Urleanu, Mionici, Mişculanţă, Podaru, Precautu, Mâzgă, Iordache, Voinea, Saris, Alexe ... Să zicem că aceste nume şi porecle au constituit familiile de bază de prin deceniul şase al secolului XX . Familiile menționate s-au ramificat şi au apărut locuinţe noi, ale fiilor, nepoţilor şi strănepoților. Poreclele apăreau ca din senin, pentru ceva care-l caracteriza pe respectivul poreclit. Unele porecle erau legate de ocupație (ex: Tăbăcaru, Cazan, Rotacu, Bombonaru, Croitoru, Lemnaru, Mocanu, Potcovaru, Cârciumăriţa, Geambaşu, Podaru), altele pentru anumite aspecte comportamentale (Beţivaru, Purcică, Bau, Tremurici, Mărăcine, Moţatu, Lăudatu, Melcu, Cerbu, Ţepoiu, Trenu, Terteseu, Gigioiu, Ghiţică, Ciulai, Berbec Râios, Spirtosu, Guran, Minciună, Mişculanţă, Flaşnote, Gondi, Viu, ...). Să mă ierte cei care nu se regăsesc în rândurile mele, căci atât am putut rememora şi de fapt am avut noroc cu Florica Voinea (căsătorită Babaoi), zisă şi Florica Mică a Mariței lui Coadă. Mi-a fost colegă la şcoala primară din sat şi era un bibelou de fată, liniştită, premiantă, atentă la tot ce o înconjura şi o memorie deosebită.
Cea mai gospodăroasă familie până la venirea comunismului a fost a lui Neculai Tănase. Era un adevărat fermier, cu suprafețe agricole mari şi cu utilaje la nivelul tehnicii acelor vremi. Era foarte harnic şi priceput, dar a fost dat peste cap de ordinea comunistă. Familia i s-a dezbinat şi s-a ajuns până acolo că a fost bătut de copiii. Avea o casă respectabilă şi o clădire alăturată care a devenit căminul cultural al satului, în care se ţineau nunţile şi balurile. Ţinea o îngrijitoare la casă, Joița, despre care aflu abia acum că i-ar fi fost cam intimă şi chiar s-a căsătorit cu ea. O altă familie importantă a satului a fost cea a lui Daly, poreclit şi neamțul, dar de fapt era de origine poloneză. Familia lui Daly şi cele ale rudelor lui au fost cele mai dotate în probleme de mecanică. Dali avea batoză, tractoare, atelier mecanic de reparații, iar fii lui au fost buni meseriași mecanici şi cam tot satul apela pentru diverse reparații la roțile căruțelor, la pluguri si la tot ce ţinea de reparații mecanice şi de sudură.
Prin anii 60 s-a instalat în sat o familie de greci, venită de prin satul Scurteşti, din apropierea oraşului Buzău, Saris Fanaki, prin căsătoria cu o fată a lui Tăbăcaru, Smaranda (Mândrita), o familie de oameni foarte gospodari, care a ştiut să se adapteze vremurilor comuniste şi să conducă fermele de legume cu mult succes şi multe avantaje pentru sat si pentru ea.

IUBIREA MEA – DÂMBROCA

EVOLUŢIA NUMĂRULUI DE CASE ÎN SATUL DÂMBROCA

Deși în toată comuna Săgeata numărul și construcția caselor au evoluat, fiecare sat a avut o evoluție proprie funcție de anul întemeierii și de diverși factori sociali.
Satul Dâmbroca a avut și el o evoluție frumoasă prin anul 1970, după care numărul caselor a scăzut, dar au apărut case mai trainice, mai arătoase și mai încăpătoare, unele fiind etajate.
La înfiinţarea satului, prin anii 1881–1882, primul grup de case a fost poziționat în centrul actual al satului. Casele au fost construite de către muntenii din Goideşti (aparţinând azi de comuna Brăești, judeţul Buzău). Au venit, mai apoi, munteni din zonele Joseni, Aldeni (aparţinând în prezent de comuna Cernătești), Chiliile (fosta comună Trestioara) şi din alte zone ale Buzăului. În anul 1882 satul avea 30 case şi 134 locuitori. Nu dispunem de toate recensămintele populaţiei şi poate că nu e cazul să înșirăm date statistice irelevante. Cert este că numărul de case şi populaţia au crescut treptat, atât prin împroprietărirea unor însurăţei de prin zonele de deal şi de munte, cât şi prin evoluția factorului demografic. Una dintre dovezile, că muntenii din zonele menționate mai sus au format satul Dâmbroca, o prezintă repunerile în posesii, ca urmare a Legii nr. 10, dată şi aplicată după 1990, prin care la capătul liniilor de câmp ale satului Dâmbroca au fost puși în posesie ţărani de la: Cernătești, Aldeni şi Chiliile.
Numărul de case a ajuns astăzi la 625 (conform tăblițelor de locuinţe aplicate pe porți), iar populaţia a ajuns la sub 1200 de locuitori. Este de luat în considerare şi faptul că multe case sunt părăsite prin decesul proprietarilor, iar moștenitorii lor au locuinţe la oraş sau în alte zone ale ţării şi chiar în afara ţării. Moștenitorii şi-au păstrat casele părintești, pentru că se simt legaţi ombilical de ele şi pentru a avea unde să tragă când revin, cu nostalgie, pe pământurile natale.

		Când am făcut ochi, parcă îl văd pe tata în tinda casei bunicilor, stând în picioare, sprijinit de hambar. Era tânăr, frumos şi servea o cană cu lapte şi un covrig. Tocmai venise de la strana bisericii. De la acea apariţie, de imensitate şi frumuseţe fantastică în mintea mea, când m-am copt psihic, am cochetat liric:   M-am născut pe-un plai de vis Tata mai bea lapte Şi-mi cânta bisericește Cu dragoste-n șoapte.   Se întâmpla prin anii 1941 - 1942, când aveam 2-3 anișori şi de atunci nu l-am mai văzut pe tata până la sfârșit de an 1948, când s-a întors din prizonierat. Îl rețineam ca dintr-un vis, cum bea un pahar cu lapte, în tinda casei bunicilor. Se vedea treaba că era cam grăbit, din moment ce mânca stând în picioare, lângă hambarul din tindă.

În curte erau două case: cea a bunicilor şi a noastră. Era o mică diferență între case, ca un fel de evoluție în timp a arhitecturii.

Casa bunicilor, la intrarea din spate avea o tindă cu lut pe jos, cu uşa de la intrare din lemn cam brut, dar bine îmbinat încât să nu bată vântul. În stânga se afla un hambar pentru făină şi mălai, care era sculptat simplu, pentru a i se da aspect de mobilă de interior. În colţul din dreapta era hornul, care consta dintr-o vatra mare de tip șemineu şi de jos în sus se micșora în diametru, ajungând ca deasupra casei să se vadă un horn normal. În partea stângă a vetrei se afla un cuptor în care se putea coace pâine, dar construcţia lui propriu zisă dădea în odaia mică. Tot din tindă dădeau două uși: una era faţă în faţă cu uşa de intrare şi una la dreapta. Cea din faţă ducea la un hol care conducea la uşa din faţa casei, spre uliţă, iar cea din dreapta dădea în odaia mică.
Odaia mică servea şi de bucătărie, căci avea o sobă cu plită, pe care se gătea. Avea şi o sobă din teracotă, care era încălzită de la cuptorul din vatra hornului, aflat în tindă. Interesant era că la cuptorul din hol se putea face focul cu: paie de grâu şi cu ciocani.
Soba de teracotă din odăița bunicilor îmi amintește de o zi tristă de iarnă, când bunicul se încălzea la mâini şi la faţă şi se căina căci peste noapte au dat hoţii iama prin grajd şi au furat vaca.

Schița Casei bunicilor

Odaia mică avea două geamuri: unul care dădea spre curtea din spatele casei şi unul în lateral spre nea Ionel Cosoroabă. Adesea mă urcam în patul de lemn, cu saltea din paie şi priveam pe fereastra laterală. Cel mai bine mi-a rămas în amintire un prun care rodea din doi în doi ani. Era un prun rămuros, pe care îl vedeam ca pe un zeu cu părul vulvoi şi care ne dădea prune vinete, dulci-acrișoare, dar puține scăpau nemâncate înainte de a se coace.
Din odaia mică o uşă dădea spre odaia mare (casa mare, cum i se spunea) şi din care se putea ieşi în acelaşi hol care venea de la tindă şi apoi se putea ieşi afară pe galerie. Casa mare era folosită numai pentru oaspeți. Avea dușumea de scânduri (podea) şi era gătită cu cele mai frumoase mobile și cu perne, macaturi, broderii, etc. Podina (tavanul) era tot din scânduri susţinute de grinzi. Peretele dinspre drum avea geamuri largi, care puteau da multă lumină, dar erau acoperite tot timpul cu perdele, care creau un semiîntuneric.
De câte ori mă gândesc la odaia mare îmi amintesc şi de povestea bunicii, că a fost vizitată de hoţi şi fiind singură, a fost legată la gură şi i s-a cotrobăit după bani. O fi fost aşa, o fi fost mai mult, numai bunica a dus cu ea întreaga poveste.
În faţa casei, adică înspre drum era o prispă lungă, pe toată faţa casei. Era ca un fel de balcon deschis, cu podea din scânduri şi o galerie din scânduri cu decupări artistice, înaltă cam de un metru. De pe prispă se putea deschide o portiță, care avea aceeaşi construcție cu galeria şi apoi se coborau 2 trepte, care constau în plăci mari de piatră. O aleie lată de 1,5 m. ducea la poarta casei, aflată cam la 7-8 m distanţă de casă şi care dădea în uliţă.

Din hol se putea urca în podul casei, care era deschis (fără perete) înspre hol. În pod nu se prea umbla, ca dovadă că eu, când l-am vizitat din curiozitate pe la vârsta de 7 ani, am găsit un pistol şi câteva cartușe. Avea o țevișoară subțire şi un tambur (butoiaș) Mi s-a părut o jucărie şi eram foarte impresionat şi curios, chiar învârteam butoiașul acela şi apăsam pe cocoș (trăgaci). Acum gândesc, că a fost bună neștiința mea de a-l arma, că poate cream o ruletă rusească. I l-am arătat mămichii şi nici nu ştiu cum a dispărut.
Odăița casei noastre avea doar un pat mare din lemn, cu saltea umplută cu paie şi în faţa patului era soba cu plită şi cuptor. Podeaua şi podina erau din scânduri. Un geam cu două ferestre micuțe dădeau spre curtea interioară, de unde puteau fi văzute: grajdul, cotețul de porci, cotețul de păsări şi toată ograda, până în fundul grădinii şi chiar după oboare (câmpia de la marginea satului). Geamul avea şi giurgiuvele (bare metalice), care să împiedice pătrunderea hoților.
O uşă, aflată în stânga, ducea în odaia mare, care era asemănătoare cu cea a bunicilor. Odaia mare avea un divan lat şi un dulap de haine (maroniu, lăcuit). Din odaia mare se trecea într-un hol, care avea ieşire spre faţa casei, pe o prispă mică, fără galerie. În acel hol era cuierul suspendat, un pat îngust din lemn de brad cu saltea din paie. Îmi amintesc că într-un an şi-au făcut sat ploșnițele şi mult s-a chinuit mămica să facă un holocaust cu ele. A flambat cu lumânarea toate cotloanele patului în care se ascundeau ploșnițele şi aveau urmașe în diferite stadii de viaţă.
Pe un perete era agățat un tablou cu un copilaș îngeraș, cu ochii albaștri şi eu am putut să fiu atât de naiv, la anii ce-i aveam, să-l cred pe fratele Oani, că era poza mea când eram şi mai mic. În faţa casei noastre era un corcoduș mare, care rodea foarte mult, dar corcodușele ajungeau rar să se pârguiască, căci eu şi Olica eram mai tot timpul în el şi ne umpleam de plăcere şi de vitamina C. O dată, când s-a suit Olica în corcoduș, eu stăteam jos şi așteptam să-mi dea şi mie corcodușe. Nu ştiu prin ce întâmplare, Olica avea la ea un șiș, pe care l-a scăpat din mână şi m-am trezit cu el înfipt mai sus de palmă, pe antebraţ. S-a creat o stare de panică, dar m-a legat olica şi a trecut cam neobservată de mămica, însă am rămas cu o cicatrice, care se mai observă un pic şi astăzi.
În partea dreaptă (privind din drum) a casei noastre era casa lui tata Vasile Luntraru.
În partea aceea aveam o alee care ducea spre poarta casei, mărginită de un gard din scânduri, hotar cu tata Vasile. Gardul avea şi o portiță de trecere spre tata Vasile, foarte practică în desele escapade de la o casă la cealaltă, în joaca noastră cu fetele vecine. Olica se juca mai mult cu Miţa , iar eu cu Niculina. Grădina vecinilor era încărcată cu pruni, care de asemeni erau deposedați de fructe începând din floare şi greu ajungeau câteva până la pârguit. Umblam mai toată ziua cu gura sterpezită, dar nu conta.
Curtea casei noastre era din două părţi: curtea mică şi curtea mare. În curtea mică erau acareturile: grajdul în care vieţuia Ţiganca, o vacă alb-vineție, solidă şi năbădăioasă, apoi cotețul de păsări şi cotețul porcului. În curtea mare se afla closetul din scânduri şi de jur împrejur erau salcâmi mari. În partea stângă, cum privești dinspre curtea mică, erau înșiruiți vreo 8 pruni mari, cu aceeaşi soartă ca şi corcodușul. În timpul războiului, pe când ruşii au ajuns pe suhat (după Oboare), intrau în grădina noastră şi de fiecare prun legau 1-2 cai. Fratele Oani, năzbâtios cum era, se urca în prun şi agățat de câte o creangă se lansa pe spatele unui cal. Calul se agita, dar lui Oani nu-i păsa, căci se ţinea de creangă.
Grădina mare era folosită şi pentru plantat legume (cartofi, ceapă, roşii), chiar şi bumbac, iar toamna erau amplasate şirile (şirile) de paie, clucile de porumb, stivele cu viţă de vie (rezultată din curățarea viei), crengi de salcâmi (de la curățarea salcâmilor) şi alte materiale, utile pentru foc. Mergeam primăvară, după arat, împreună cu Olica, cu o căruţă şi strângeam cotoare de porumb. Le scuturam bine de pământ şi erau cele mai bune lemne.
Pe timpul când trăia bunicul aveam în grădina mare un nuc uriaș, sau poate că aşa mi se părea mie, de mic ce eram. De fapt toate în jur mi se păreau uriașe.
Din cauza hoților care cam dădeau iama pe la păsări şi la vite, se folosea un sistem ingenios de avertizare, legându-se o sârmă de la uşa grajdului, la uşa casei şi se ataşa un clopoțel la intrarea în casă. Nu ştiu dacă mama a împrumutat invenția de la cineva sau a născocit-o, dar trebuie să recunosc că bate şi alarmele electronice actuale. În noaptea de înviere din 1946, mămica se pregătea să plece la biserică, dar când a ajuns la poartă şi-a agățat ciorapul şi a revenit în casă. În timp ce-şi repara ciorapii, că nu mai avea alţii, se aude clinc, clinc, clopoţelul. Era foarte curajoasă mămica, aşa ca leoaica ce-şi apără puii. A sărit ca arsă, a ieşit în uşa casei şi a țipat: „ Hoţtiiii, hoţiii, sări nea Ionele că au venit hoţii!” Nea Ionel Cosoroabă, mare gospodar, era printre puținii din sat care avea puşcă de vânătoare. A ieşit şi a tras două focuri şi noi, copiii (eu şi Olica), din colţul ferestrei, numai ce vedem două umbre țâșnind de la grajd şi tuleo printre clucile din grădina mare.
În curtea mică, lângă uşa bunicilor, se afla un agud mare, care îşi deșira cergile mult deasupra casei, încât puteai să te urci în agud şi de acolo pe casă. Am mai povestit de următoarea întâmplare, dar parcă primesc ghes să o repet. Oani era tare năstrușnic şi plin de neprevăzut pentru bunicul. Se urca în agud şi apoi pe casă, bocănind şi făcând maimuțării, ceea ce bunicului nu-i plăcea deloc şi nu-l prea avea de bine, îl considera un destrăbălat. Lua bunicul un băţ şi tot striga la Oani: „ - Dă-te jos ghiavole de-acolo! Am să-ţi pui chelea pă băţ!”. Oani, nu şi nu, stătea pitulat pe după crengi şi aştepta până se plictisea bunicul de strigat şi pleca în casă. Bietul bunicu, avea un suflet de aur şi-şi iubea nepoţii, dar Oani era de pomină cu năzdrăvăniile lui. Cred că eu eram nepotul preferat al bunicului, căci pe lângă faptul că eram tare micuț şi pricăjit, aveam multă ascultare şi eram numai ochi şi urechi la ce-mi spunea şi-mi povestea.
Cred că de aia mi-a inventat numele de Didi, cu care mă alinta şi a fost singurul din familie care mi-a zis aşa. Mămica şi Oani, mi-au zis totdeauna Gigi, iar Tăticu mi-a zis Mircea. Olica mi-a zis Gigi numai până am crescut mai mărișori şi apoi a ajuns la numele de pe buletin, Mircea. Fratele cel mic, Nicușor, până a ajuns la facultate îmi zicea Nenica, ca apoi să se dea şi el după numele de pe buletin. Fiind mai mic cu 12 ani decât mine, îl alintam cu „Vino la nenica!” şi îi aduceam adeseori bomboane. A fost nostim, când, fiind întrebat că de ce fratelui cel mai mare, Nelu (Oani), nu-i spune nenică, Nicușor a spus că n-o să-i spună niciodată nenică pentru că bomboanele lui nu-s coapte. Cred că şi mămica îl cam vorbea de rău pe Oani, în faţa lui Nicuşor şi totdeauna eu eram dat drept model de comportament.