Romanian	English	French	Greek	Russian	German	Spanish	Chinese	Japanise	Armenian

INVĂTĂMÂNTUL

ACTIVITATEA IN INVĂȚĂMÂNT

B.- DIRECTORII SCOLII

1.- UN CARACTER GREU DE „PĂTRUNS” (1973–1976)

Ioan RÂSNICU

A funcționat ca director prim în perioada 01 sept 1973 – 01 mai 1976 și ca director adjunct 01 mai 1976 – 01 septembrie 1978.
          Pentru mine, acest domn a însemnat o mână cerească, care m-a scos din mocirla uzinală și mi-a redat un pic de demnitate umană. Mocirla aceea uzinală, pentru mine însemna viața grea dusă la Uzina de Piese de Schimb Suceava, din Industria Constructoare de Mașini, cu „pilonii″ ei: directorul Lucaci Ioan și directorul Nemțișor Ioan.
          În calitatea de profesor de Matematică, domnul Râsnicu mi-a apărut că avea un cap bine ordonat și un tact pedagogic deosebit.
Prin statura voluminoasă și glasul dulceag, reușea să fie admirat de elevi și de colegii profesori. Asta cred că a fost motivația elevilor de a-l porecli Kojak, după numele personajului din serialul cu același nume, jucat de Tedy Sallas. Avea domnul director cam aceeași statură și același stil sfătos, dar spre deosebire de Kojak, avea un păr bogat. Eu am fost poreclit Colombo, după numele personajului din serialul cu același nume, jucat de Peter Falk, probabil pentru felul meu de detectiv, legat de comportarea elevilor și pentru că obișnuiam să deschid ușile, cu repetiție, prin surprindere, pentru a studia reacțiile elevilor la diferite acțiuni. Ce era mai rău consta în aceea că poreclele noastre erau scrise pe pereții WC-urilor. 
          Domnul Râsnicu a fost prins ca director într-o perioadă grea a școlii, de tranziție de la mai nimic, către o bază materială modernă și a avut ghinionul că întreprinderea tutelară, Intreprinderea Mecanică Suceava, era  condusă la acea vreme de „faimosul″ Chifan, un politruc foarte autoritar și chițibușar, care avea plăcerea sadică de a găsi motive de ceva rău și de măsuri severe în orice împrejurare. Simțea plăcerea ca orice mișcare din sfera lui de autoritate să-i fie făcută cunoscută și băga bețe-n roate la orice.
          Chifan i-a venit de hac domnului Râsnicu, căci avea mare influență la Comitetul Județean de Partid, având în vedere că lucrase câțiva ani buni în calitate de activist la Comisia Economică Județeană.
          Așa s-a făcut că, în primăvara anului 1976, conflictul cu Chifan a atins cote maxime. Chifan tuna în stânga și-n dreapta, iar domnul Râsnicu nu-l lua în seamă. Trebuia să știe zicala românească: „Din fața șefului și de la spatele calului să te ferești!″, numai că domnului Râsnicu nu-i trecea prin cap că Chifan avea anumite pârghii de șefie, ca fiind șeful întreprinderii tutelare, credea că Direcția de Învățământ din MICM (Ministerul Industriilor și Construcțiilor de Mașini), îl poate proteja de orice.    Dumnezeu să  mai înțeleagă  sistemul de învățământ de atunci. Ițele erau tare încurcate privind tutelarea. Grupul nostru școlar era subordonat la multe organe de partid și de stat și toate mai mult cu pretențiile de a ne porunci. Doar MICM ne ajuta efectiv prin asigurarea fondurilor pentru funcționare și dezvoltare, dar și acolo trebuia să mergi cu pălăria într-o mână și cu sacoșa în cealaltă pentru a îndupleca mai multe fonduri. Așa au soluționat de multe ori anumite probleme domnul Râsnicu și doamna contabilă Teișanu. Primitori la Minister erau: doamna Arvente, domnul Dobrin, domnul Munteanu, și inspectorii Turchină, Chițoescu și Maftei. Am contribuit și eu în 2-3 rânduri la bunăstarea celor de mai sus.
Turchină și Chițoescu umblau împreună prin inspecții în școli, cu pretenții impuse chiar de la venirea în școală și li se pregăteau samare bogate. Era tare curios că indicațiile prețioase erau contradictorii. Intra Chițoescu într-un atelier și zicea: „- Ce-i cu tabla asta în atelier, că doar aici se face practică!?″ Trebuia să dau dispoziție să fie dată jos tabla, că doar nu puteam comenta. După aia intra Turchină sau Maftei: „-Vai, cum se poate să nu fie o tablă în atelier, să le fie precizate elevilor etapele lucrărilor practice!?″ „- Să trăiți, am înțeles montăm tabla la loc!″
          Internatul Școlii constituia o mare problemă, că nu prea erau condiții ca lumea și se făceau improvizații. Căminul funcționa în diferite locuri și pedagogii erau cum erau, mai mult se prefăceau că îndrumă activitatea elevilor, căci și ei erau tineri și ar fi trebuit îndrumați cum trebuie. Cantina funcționa improvizat într-o clădire pe strada care duce spre localitatea Adâncata, fostă clădire de restaurant evreiesc. Administratorul Pahomie se plimba de colo, colo, uneori fără eficiență, ceea ce-i atrăgeau critici prin ședințele convocate de domnul Râsnicu, nu prea dese, căci domnului Râsnicu îi plăcea să rezolve problemele prin intervenții directe. Îi plăcea domnului Râsnicu să  lucreze cu bucătăresele, cu femeile de serviciu, cu spălătoresele și cu muncitorii școlii, fără a-l folosi ca intermediar pe administrator. Uneori se folosea de oamenii școlii și în interese personale.
          Când baza materială era aproape finalizată, domnul Râsnicu a angajat un pedagog. Nu știu care erau cutumele angajării, de unde trebuia să primească aprobarea, mai ales că era vorba de un educator, care trebuia să aibă o înaltă conștiință comunistă și un trecut care să-l recomande pentru o așa funcție. Am înțeles că de la Secretarul Comitetului Județean UTC nu a primit aviz și, probabil că nu s-ar fi știut dacă nu apărea un incident.
Tânărul pedagog, răspundea și de fete, în timpul serviciului și, cum era tânăr și pofticios, cam invita fete în camera lui. Nu știu din care motive, poate chiar din gelozie, o fată a dat alarma într-o seară, că pedagogul se află în camera pedagogei de pe palierul fetelor, cu o elevă, care era șefă de palier. Tânărul nostru pedagog, și-a adus aminte că a făcut armata la pompieri și a pus în plan o metodă de a acoperi acea incursiune amoroasă. A legat mai multe cearceafuri și a coborât pe fereastră în camera lui, dar nu de ajuns de repede încât să rezolve și problema cearceafurilor rămase suspendate între etaje. Elevele au prins scena și au povestit a doua zi la direcțiune, dar, povestea a ajuns și  la urechile stăpânilor și, domnului Râsnicu i s-a organizat decolarea de pe post. S-a ținut ședință mare, cu participarea inspectorului Tăcutu, de la minister și cu organe locale de la Inspectoratul Școlar (Mihai Trușcan), de la Uzina Mecanică (secretarul de partid), de la Comitetul Județean de Partid. S-a făcut o cercetare sumară și tendențioasă (căci în acele vremuri, după cum vine vorba, întâi era împușcat suspectul și pe urmă condamnat). Concluziile acelei brigăzi de control au fost puse în aplicare imediat. A fost adus de la Grupul Școlar nr 2, directorul adjunct, Rusu Marcel și, a fost uns ca director. Considerându-se că vina domnului Râsnicu, nu este atât de mare sau dorindu-se să fie o continuitate în activitatea școlară  (căci domnul Râsnicu avea răspunsuri la toate problemele școlii), s-a hotărât ca domnul Râsnicu să rămână director adjunct, iar subsemnatul, Iordache Mircea să meargă ca director adjunct la Grupul Școlar nr 2.
          Când mi s-a propus această mutare, am spus: „- Nu doresc să merg acolo, căci eu mă simt bine aici și nu am pretenție de a fi director!″ Am aflat mai târziu că atitudinea mea de a nu mă ține de scaun cu orice preț, i-a plăcut mult inspectorului din minister, Tăcutu. În toamna aceluiași an, când s-a înființat și al doilea post de director adjunct, domnul Tăcutu m-a numit din nou ca director adjunct, cu toate că, după cum, domnul Rusu mi-a spus, domnul Râsnicu nu prea a fost de acord.
Grea mai era viața în conducerea unui grup școlar, cu o mulțime de tutori: Ministerul de resort, Intreprinderea tutelară, Inspectoratul Școlar, Comitetul Municipal UTC, Comitetul Județean UTC, Comitetul Municipal de Partid, Comitetul Județean de Partid.

Intrarea mea în dizgrația domnului Râsnicu

          Domnul Râsnicu nu avea obiceiul de a spune în față nemulțumirile ce le avea în legătură cu activitatea subalternilor. Poate că avea dreptate, că fiecare trebuia să-și cunoască greșelile și să și le îndrepte, să nu aștepte a fi mustrat. După părerea mea e mai corect un om care spune în față greșelile și care știe să și ierte, dacă respectivul subaltern se îndreaptă. Domnul Râsnicu strângea în el nemulțumirile și cam lua măsuri „pe la spate″.
          Unele profesoare mi se confesau că au fost lovite prin spate, cu caracterizări negative: Țurcanu Speranța, de matematică și Ciubotaru Zamfira, de Fizică, dar am băgat seama mai târziu că-și meritau calificativele.
          Cred că dizgrația față de mine a pornit de la o întâmplare, în care eu am vina că am deschis ușa de la biroul domnului Râsnicu, fără să bat la ușă. Am surprins o scenă tandră cu o profesoară  și m-am retras ca lovit de trăsnet. Am regretat și regret clipa aceea, dar mă întrebam de ce idolul meu are aplecări spre păcate pământești. Mi-am dat seama că nu voi mai avea coabitare cu domnul Râsnicu și nu m-am înșelat. De la acel moment, poate și ceva mai demult, nu am mai putut desluși la domnul Râsnicu o mină curată a feței, în prezența mea. Din acel moment cred că i se accentuau toate percepțiile că sunt un neisprăvit, așa cum mă caracterizase și prea „bunul″ director de la Uzina de Piese de Schimb, Nemțișor Ioan. În zadar încercam să-i dovedesc loialitatea, mă afundam tot mai rău. Probabil că mă considera un ipocrit.
          Pentru a-mi atrage atenția, să fiu mai prudent cu pătrunderea în biroul său, domnul Râsnicu mi-a zis: „Domnul Iordache, aveam un binoclu în cuierul pom, de acolo, din colțul biroului și văd că mi-a dispărut!″ Știam că nu i l-am luat eu și poate că nu i-l luase nimeni, dar am înțeles mesajul că nu mai am ce căuta în biroul lui. Se schimbase radical situația, căci până atunci intram ca și cum ar fi fost biroul meu.
          Cred că dizgrația a continuat și prin unele nerealizări personale, căci numai cine nu muncește nu greșește, dar greșelile  par mult mai mari atunci când sunt însoțite de pizma constatatorului.
          Trebuie să recunosc că și eu am început să-l cam desconsider pe domnul Râsnicu și să-i observ tot mai multe preocupări oportuniste și comportarea cu o față ascunsă (cea răutăcioasă).

Cam prin anul școlar 1976-1977, au fost date în funcțiune toate localurile pentru școală: Clădirea Școlii, cu 18 săli de clasă și 6 laboratoare, Cantina, pentru 200 locuri pe schimb, Atelierul Școlar (cu trei ateliere de lăcătușerie și două de prelucrări prin așchiere).  

2.- UN DIRECTOR OPORTUNIST (1976 – 1986)

		Marcel RUSU, mai în etate decât mine cu trei ani, îmi apărea foarte stăpân pe el și pe arta conducerii. În plus, avea deja gradul didactic II și calificarea de inginer electrome-canic. Nici acum nu-i cunosc activitatea ce o fi desfășurat-o înainte de venirea la Suceava și de numirea ca director adjunct la Grupul Școlar nr 2 Industrializarea Lemnului, Petrol și Chimie. Un fost subaltern al dumnealui la acel grup școlar, care se mutase la grupul nostru înaintea domnului Rusu, profesor de Electrotehnică, domnul Demostene Rădulescu, mi l-a descris în culori nu prea frumoase și parțial poate că a avut dreptate, dar pe domnul Rădulescu nu prea puteam să-l încadrez în categoria oamenilor normali d.p.d.v. al relațiilor interumane. Avea unele idei fixe, era obsedat de unele persoane, era greu de lucrat cu el căci peste tot căuta necazurile și suferea de mania persecuției. Eu nu aveam nici definitivatul, căci reușise domnul Râsnic să mă „convingă″ că nu am dreptul înainte de a practica în învățământ, cel puțin trei ani. Nu avea dreptate, întrucât mi se luau în considerare toți anii de producție. Aș fi putut da definitivatul în toamna anului 1975, dar, am fost lămurit că tocmai în 1977 aveam dreptul de susținere.

Odată cu venirea domnului Rusu la cârma școlii, atmosfera în școală a devenit mai stresantă, căci directorul părea mult mai sever, spunea în față cuvinte mai grele celor care-i stăteau în cale, era mai tipicar și știa să-i pună pe alții la treabă. Avea o plăcere sadică să tragă la răspundere pentru neîndeplinirea sarcinilor. Ținea ședințe operative, săptămânale, sau de câte ori considera, chiar și pentru nimicuri. Chema alături pe secretarul de partid al școlii și făcea din țânțar, armăsar, când nu-i convenea ceva. Venea cu tolba plină de sarcini de la partid și de la alte foruri tutelare și le distribuia pe toate, membrilor Consiliului de Conducere, sau altor cadre ale școlii.
Avea grijă totdeauna să pretindă celor cărora le dădea sarcini, să se angajeze la un anumit termen de soluționare a problemelor în cauză, dar forța angajamente la termene cât mai scurte. După ce se degaja de sarcinile avute pe carnet și se termina ședința, ieșea pe holul școlii și ofta, scuturându-și haina, de fericire că a plasat sarcinile altora. Cred că merit mare în coordonarea problemelor școlii și în organizarea carnetului de sarcini al directorului îl avea soția dumnealui, o doamnă foarte isteață și meticuloasă. La ședința următoare de verificare a îndeplinirii sarcinilor și de plasare a noi sarcini, directorul întreba sobru: „-Ia spune tovarăsuꞋ.........., ai rezolvat sarcina?” Cel întrebat, în caz de nerezolvare, începea să motiveze, că hâr, că mâr. Directorul, atunci, se adresa secretarei, care scria procesul verbal: „-Scrie tovarășa, că tovarășul .... nu și-a îndeplinit sarcina!″
După cum am mai spus, din septembrie 1976, am reluat funcția de director adjunct, căci prin dezvoltarea școlii și creșterea planului de școlarizare s-a înființat un al doilea post de director adjunct și după cum era și normal, postul trebuia ocupat de un cadru tehnic, căci pregătirea principală a elevilor avea caracter tehnic și de producție.
Iată-mă-s, iar, directoraș și, cu asta ce-am făcut? Sarcinile erau multe și mereu se acumulau, tot timpul mă simțeam vinovat că nu mi-am rezolvat sarcinile. Deci nu am scăpat de boala producției de la Uzina de Piese de Schimb, unde, în calitate de șef la Secția de Montaj, când nu terminam cu grijile pentru planul de producție pe o lună și deja mă apăsau grijile pentru luna care începea, mai ales că rămâneau și multe codițe de rezolvat, din cauză că unele erau raportate ca realizate iar ele abia au fost introduse în lucru.
Colegii profesori și maiștrii instructori, mă felicitau pentru funcție, dar numai eu știam în ce ape mă scăldam. Pe de o parte îmi plăcea să văd că de mine depind unele acțiuni și că îmi reușesc, iar pe de alta, parcă îmi fugea pământul de sub picioare de câte sarcini aveam și că nu mai știam de care să mă ocup mai întâi. Uneori umblam debusolat cât era ziua de mare, fără să fac ceva efectiv. Singurul lucru, care-l realizam, fără tăgadă, era acela că mă aflam prezent printre oameni, supraveghind activitatea și intervenind unde mi se părea că nu e cum trebuie, sau că trebuie să liniștesc anumite spirite ale răului. Aveam impresia că tai frunze la câini și, noaptea aveam coșmaruri.
Domnul director Rusu Marcel, care a slujit în această funcție în perioada 1976-1986, a avut calități manageriale deosebite și în plus a avut în spate o soție foarte harnică și ordonată. Sunt sigur că doamna Viorica Rusu, a pus umărul la ordonarea tuturor acțiunilor și activităților școlii, fiind ca îngerul sfătuitor al domnului director Marcel Rusu. Directorul nostru avea și slăbiciuni, lăsându-se ușor influențat de unele persoane ale școlii, care reușeau să-l dirijeze, subtil, nu totdeauna pe direcția cea mai bună. Asemenea slăbiciuni se manifestau vădit, față de anumite cadre ale școlii, de pe la contabilitate, de la administrația școlii, de la catedra tehnică, de pe la Catedra de Educație Fizică. Una peste alta era și el om, ca toți oamenii și uneori ceva mai mult, mai ales cu ocazia unor festinuri: pentru Revelion, Ziua femeii și unele aniversări personale. Era un om foarte distractiv, exprimându-și satisfacțiile prin mângâieri ale abdomenului.
Revelionul, organizat de mine, cam prin 1982, a fost de pomină, cu o participare foarte mare și frumoasă, cu masă excepțională, în care efect maxim a avut peștele proaspăt, adus de mine de la Sulița, județul Botoșani. Angela Pălănceanu a pregătit un dans al portocalei, în care cuplurile dansau  susținând portocalele între frunți. Nu trebuia să cadă jos portocala. Cuplul care rămânea ultimul în dans, fără să-i cadă portocala, devenea câștigător. Premiul era ceva de genul a o sticlă de șampanie, dar nu asta era important. Șugubeața de Angela, a crestat coaja portocalelor, în așa fel încât în timpul dansului curgea sucul de portocală în ochi. Așa a făcut pentru cele vreo zece perechi care s-au înscris la joc. S-a întâmplat că am câștigat eu împreună cu soția, dar hoața de Angela mi-a șoptit la terminarea dansului:  „-Știți, domnule director, hi, hi, le-am tăiat coaja la portocale celorlalți competitori, de-aia au lacrimi în ochi, dar Dv nu v-am tăiat-o!” Au aflat și ceilalți de pozna Angelei Pălănceanu, dar s-au amuzat.
Ce frumoase erau întâlnirile noastre intre familiile amice (la care participau familiile: Marcel Rusu, Ioan Pesclevei, Mihai Pălănceanu, Costică Strugaru și subsemnatul). Ne întâlneam pe la casele fiecăruia dintre noi și făceam petreceri cu tot „tacâmul” și nu ne certa nimeni că făceam zgomote până spre miezul nopții.
Ioan Pesclevei (profesor de limba rusă și foarte mult timp ca secretar de partid al școlii sau lider de sindicat, și care mi-a rămas foarte apropiat, locuind în același bloc cu mine și, se pare că, după moarte vom domicilia în aceeași criptă), a lucrat la școala noastră doar cca 15 ani, plecând apoi la Liceul Pedagogic.
Mihai Pălănceanu, era medic stomatolog și soțul profesoarei de Chimie, Angela Pălănceanu. Mihai era un dulce, un tip cam dolofan și avea probleme cu circulația sângelui, probabil ca boală profesională, căci meseria îi cerea să lucreze multe ore în picioare, ceea ce i-a grăbit sfârșitul. Era deosebit de volubil. Numai ce-l vedeai și ți se crea stare de bine.
Costică Strugaru era profesor de Filosofie și Științe Sociale.
Un băiat foarte descurcăreț, mai ales folosind relațiile cu elevii seraliști și cu părinții elevilor de liceu. Avea mare abilitate de a detecta oportunitățile și de a le folosi în scopuri personale și în rezolvarea unor probleme ale școlii. Avea studiile absolvite la Universitatea din Iași, perioadă în care a jucat și rugbi, la CSMS Iași, ca pilier. Probabil că de acolo (!) i se trăgea talentul de a ști să manevreze pilele și de a „pili”.  Știa să se distreze, dar era cam afemeiat, mai ales când se dregea cu licori bahice. La una dintre întâlnirile noastre, de familie, a făcut propuneri indecente doamnei Pesclevei, că se mira sărmana și își stuchea în sân, „piei drace!”
De atunci s-a întrerupt „joaca” noastră de-a vizitele aniversare. Într-o noapte de iarnă, cam prin 1982, Costică și-a dat în petec.
De ziua „mult iubitului conducător”, adică pe 26 ianuarie, Costică a făcut-o lată, având un conflict cu subinginerul Novac și o partidă de amor în miezul nopții, dar această poveste o voi prezenta mai pe larg, când voi vorbi despre cadrele dificile.
În alertă au intrat toate forurile noastre tutelare, despre care v-am vorbit mai sus și s-a pornit o anchetă puternică, dar nu prea a avut ce să constate în plus.
Eu am avut noroc că nu m-au putut păcăli  insistențele lui Novac  și ale elevilor de la clasa la care el era diriginte, de a primi un stilou Kaweco, prețios la vremea aceea și după care tentația era mare. Novac a trimis și elevii să mă mituiască, fiind interesați de faptul că eram președintele comisiei de examen la absolvirea lor. Îmi spuneau: „-Tovarășe director, vă rugăm să-l primiți! Acum dacă tot l-am cumpărat, ce să facem cu el?” „- Măi băieți, zic, dați-l înapoi și vă recuperați banii!” Ce bine-am făcut că nu m-am fript. Nu spun că nu mi-ar fi trebuit cadouri (mită), dar era ceva în mine, un fel de frică de Dumnezeu. Pentru ce eram eu acolo?  Cum mă priveau pe mine acei copii, după ce veneam la negocierea rezultatelor școlare. Mai degrabă, mâncam un covrig și știam că l-am cumpărat eu, decât să mănânc o pâine infectată cu virușii corupției. De altfel, am și fost etichetat ca prost de către un vecin, cam certat cu bunele moravuri. Dan, băiatul meu cel mare, mi-a povestit de vecinul nostru, cu alură de interlop, Cornel Butnaru, că într-o zi a vrut să demonstreze ce bine se descurcă și l-a invitat pe Dan și pe încă un vecin, la o bere. Abia a luat o gură de bere și Cornel a început să braveze: „- Măi, azi am primit șpagă grasă de la activitatea mea cadastrală, de punere în posesie conform legii nr10. Măi, Dane, tatăl tău e un prost, după atâția ani de directorat și de inspectorat și nu și-a făcut o casă! Uite eu azi am primit șpagă 40 mii de lei!” .Dan al meu i-a întors spatele și a refuzat să mai bea berea. Asta se petrecea, după ce ieșisem deja la pensie. Fiecare cu păcatul lui și Dumnezeu are grijă, așa că după câteva săptămâni, Cornel, a fost pus la „păstrare”, la rece, pentru doi anișori.
Multe lucruri frumoase, păstrez amintire de la domnul Rusu,  dar și unele lucruri care m-au dezamăgit și care mi-au creat un stres, decimându-mi sufletul și trupul.

Orice realizare frumoasă era meritul șefului și orice nerealizare trebuia atribuită subalternului direct, adică mie.
Când era bine spunea: „- Ai văzut, ți-am spus eu?!”, iar când nu ieșea ceva bine în școală: „- Ce ți-am spus eu măi omule?!” Contabilul Iulian a realizat felul de adresare către mine a șefului și-l imita, zicându-mi „Nu ți-am spus eu măi omule?”
Prin 1984, m-a pus să scriu un articol despre învățământul tehnic. Recunosc că eram în temă cu toată „filosofia” acestui învățământ,  și i-am ticluit un articol bine  documentat. Nu mare mi-a fost surpriza să văd articolul în presa locală, sub semnătura directorului,

Având în vedere că nu prea se putea ține ordine și disciplină în atelierul mare al școlii (cel nou construit), întrucât era amenajat ca o hală mare și circuitul elevilor se intersecta, putându-se întâmpla, chiar, accidente, am considerat că trebuie să fac o compartimentare a atelierelor pe meserii. Această măsură atenua joaca elevilor pe la mașinile unelte și lipsa de securitate împotriva furturilor, descompletărilor. Nu se putea stabili vreo vinovăție dacă nu erau responsabilități precise asupra locurilor de muncă, dar cine putea lua în primire dacă nu erau asigurate  încuietori pentru fiecare atelier? Am avut încuviințarea directorului și a ieșit o treabă bună, dar iaca vine mai marele nostru, de la MICM (Ministerul Industriilor și Construcțiilor de Mașini), domnul director Tăcutu. Cum a venit mi-a și reproșat: „-Ce e domnule cu compartimentarea aia? Atelierul Școlar trebuie să rămână sub formă de hală! Inginerul stă în capătul halei la un birou și de acolo supraveghează toată hala! Cine e vinovat de această modificare să plătească și să readucă hala la forma din proiect!”
Eram uluit și speriat, ce gândire nerealistă avea directorul nostru din minister. Pe deasupra, intervine și domnul director Rusu: „-Eu ți-am spus măi omule, să nu faci așa ceva, dar n-ai vrut să mă înțelegi!” Față de o așa față, schimbătoare,  a domnului Rusu, îmi venea să turbez. Am rămas cu un gust amar pentru mișelia neasumării răspunderii lui, că doar nu se putea face ceva fără avizul Consiliului de Administrație, în care el era hotărâtorul principal. Am rămas cu o neliniște mare și cu lacrimi în gât.
Îngerul meu m-a păzit de repercusiuni, prin schimbarea directorului din minister. După cca două săptămâni, iaca vine directorul nou, Răzăilă. După ce face vizită prin ateliere, tocmai când încercam să justific compartimentarea atelierelor, pentru a nu auzi aceleași mustrări ca din partea lui Tăcutu, numai ce începe domnul Răzăilă să laude acea compartimentare, cu rolul de a crea condițiile de ordine și disciplină. Intervin și mă plâng că domnul director precedent, Tăcutu m-a certat pentru compartimentare.
„-Lasă-l măi pe Tăcutu, eu am fost promovat la minister, după o funcție de director la un grup școlar din București și știu ce înseamnă o activitate bine organizată în atelierele școală! Vă felicit pentru ce ați făcut aici și află că anul viitor (1979) vom organiza concursul pe meserii la voi!” Mi se tăiau picioarele de fericire, dar trebuia să intervină orgoliul șefului meu, domnul Rusu: „-Vezi măi, ți-am spus eu!” Iar mi s-a pus un nod în gât și-mi venea să vomit. „Doamne, ce cameleon e șeful ăsta al meu!”

Nu puteam suporta comportamentul șefului, în mod deosebit față de vizitatorii școlii (șefi, personalități), când începea să facă glume pe seama mea, pentru a-și etala calități pe care nu le avea, prezentându-mă ca pe un fel de Bulă, iar el rezulta ca mare „sculă”. Asemenea comportamente se petreceau față de șefii de la minister, cei de la partid, cei de la uzină și chiar față de colegii mei. Sub forma unor ironii slabe, arunca asupra mea considerații zeflemitoare,

Am rămas decepționat când am constatat că am fost tras pe sfoară cu o anumită sarcină ce-mi fusese încredințată. Mă refer la o acțiune în care m-a angajat, împreună cu contabilul Iulian Negriuc. Aveam o porcărie, la marginea Burdujeniului, lângă calea ferată. Magazionerul cantinei, Nicolae Popovici, avea responsabilitatea să dirijeze toate resturile alimentare de la cantina școlii, către porcărie, aflată la marginea cartierului Burdujeni, lângă linia ferată, dar porcii nu erau îngrijiți prea bine și directorul a dispus să văd ce se întâmplă. Am mers pe la cantină și, în prezența mea, magazionerul Popovici și bucătăreasa Marianciuc, se certau, se porcăiau, ca la ușa cortului. Contabilul Iulian, îmi suflă că mâncarea o fură Popovici și o duce la Marianciuc, acasă, că are mulți porci. Împreună cu el am organizat o pândă și am constatat  că mașina cu resturile alimentare a ajuns la Marianciuc acasă. Raportez asta directorului, cer convocarea Consiliului de Administrație, se face un pic de tam-tam, după care lucrurile iau întorsătură împotriva mea. „- Tovarășu Iordache, ia vezi mata de maiștri dumitale, lasă că ne ocupăm noi de asta!”, îmi atrase atenția directorul.
I-am spus contabilului Iulian ce am pățit, iar acesta mă pune în temă: „-Ei domn director, ce știți dumneavoastră, Marianciuc îi crește și directorului un porc!”
Mă ademenise și pe mine să-mi crească, dar nu m-am prins la un așa lucru necurat. Pentru un porc, nu voiam să risc pierderi mai multe pentru mine și pentru școală. Mi-am zis să las porcii cu porcii și să-mi văd de treaba mea.
Povestea cu porcii au fost și pe timpul administratorului de cantină, Hârtopeanu (de pe vremea când porcii aveau cocina la Adâncata). Pe atunci aveam porcii într-un grajd al CAP-ului la Adâncata. Hârtopeanu locuia la Hânțești, dincolo de Adâncata  și avea acasă porcărie.  Era de la sine înțeles că povestea cu resturile alimentare era asemănătoare ca în cazul lui Popovici. Am mers într-o inspecție la porcărie și porcărie ca aia n-aș vrea să mai văd vreodată. Cât pe ce să mă mănânce porcii, așa de înfometați erau. Li se aruncau câteva sfecle furajere și aia le era hrana pe zi, iar resturile alimentare de la cantină, zburau spre gospodăria lui Hârtopeanu. Cine știe ce implicații mai erau și cu acea porcărie!?
Nu prea îndrăzneam să-i aduc critici domnului Rusu, căci avea un debit de invective, care mă lăsau fără replici și îmi creau mari amărăciuni. Eram mai mic ca funcție decât dumnealui și nu aveam tupeul de a-l înfrunta, pe când el putea să mă umilească, cum dorea. Nu puteam ține în mine toate răutățile ce le adunam și atunci treceam pe compoziții de tip pamflet, pe care aveam curajul să i le recit în glumă, cam ca în acea scenetă jucată de Toma Caragiu și Mircea Diaconu, cu elefantul. Motivam și eu că n-am găsit altă rimă.
Prezint mai jos câteva exemple de răbufniri poetice, un fel de rapoarte de activitate ale școlii, din care se desprind unele aspecte legate de viața școlii:

TRECEREA LA UZINA „TUFELARĂ”

Pe la mijlocul anului 1984, cadrele tehnice au fost trecute cu salarizarea la uzina tutelară, Uzina Mecanică Suceava, sub directa conducere a directorului zbir, Aurel Chifan. Tare mult îi plăcea acelui director să țină totul sub control și să-și vadă subordonații în genunchi. Avea mare boală pe ingineri, pe maiștri și pe profesorii de la școală. Mai avea și niște lătrăi pe lângă el, care-l puneau în cunoștință despre tot ce se petrecea, umflând întâmplările, pentru a se pune bine cu el. De fapt se înconjura numai cu oameni din ăștia.
Inspectorul de personal de la uzină, Vasile Avasiloaie și secretarul de partid al uzinei, Horea Botezan, aveau obiceiuri de a  transmite directorului uzinei, toate aspectele negative din școală, amplificându-le gravitatea cu un fel de lehamite verbală.
Cel mai important deranj venea de la salarizarea noastră, a profesorilor ingineri și a maiștrilor instructori. Eram încadrați la salarii mici și considerați paraziții uzinei. Eram penalizați pentru nerealizarea planului de producție, ajungând chiar la 50% penalizare. Îmi venea să urlu, dar aș fi urlat în pustiu. Era și un banc, pe care mi-l spusese un coleg de grupă, cam hâtru din fire, Fănică Belța, care la acea vreme era mecanic șef la uzină. Spunea că un câine, alerga prin pustiu, și „ham, ham”, în sus, „ham, ham” în jos și, tot așa în stânga și tot așa în dreapta, apoi alerga și o lua de la capăt cu lătratul. Treaba se repeta până când plictisit l-am întrebat: „-Măi, dar de ce nu mai termină câinele tău de lătrat?” „-Pentru că, în pustiu, nu a găsit un copac la care să facă pipi!”, fu răspunsul. Cam așa îmi venea mie să latru pentru nedreptatea care o primeam cu salarizarea de la uzină, din ordinul celui mai „iubit fiu” al țării.
Șoseaua care ne ducea la școală, Calea Unirii, era în acea perioadă în reparații (1989) și, de la pasarela de peste calea ferată, până la școală, eram obligați să mergem pe jos, cca 2 Km.    Mergeam așa, împreună cu profesoara de Limba Română, Elena Silea și mintea îmi gândea poetic, fără mine, apoi i-am recitat companioanei, un fel de fabulă, întitulată de mine „Măgarul”

Doamna Silea, oarecum speriată că ne-ar putea auzi cineva și că am putea ajunge la „mititica”, zice: „-DomnuꞋ Iordache, ne aude, naibii, cineva!” „-Lasă doamnă, să ne audă! Nu v-ar plăcea să fim împreună într-o celulă?!”, am glumit eu.

„Profesorul de e cu adevărat înțelept,
Nu te invită în casa înțelepciunii sale,
Dar,  pentru ați crea un viitor deștept,
Te călăuzește spre pragul minții tale.” (MIOR)

3.- DIRECTORUL CĂPOS (1986 – 1997)

 Vlad CIUBOTARIU, profesor de matematică, a funcționat ca director în perioada 1986-1997.

		În calitate de profesor de matematică, era ordonat și bun profesionist, dar ca director, nu prea avea har. Ca și predecesorul său, Rusu Marcel, era un conducător dificil pentru subordonați. Miza competenței sale stătea în modul de a se arăta totdeauna nemulțumit de prestația celor din jur.     Avea un stil de a aduce la înaintare supoziția că nimic nu e bine, intimidând interlocutorii. Chiar dacă i se explica, că problema respectivă a fost soluționată bine, avea obiceiul de a concluziona cu iun fel de lehamite:            „-Laasă... domn-le, că știu eu!” Chiar și așa ar fi fost acceptabil, căci avea statură impunătoare și cunoștea bine problemele școlii, de pe poziția de constatator și toate treburile erau plasate pe cei din jur, pe Consiliul de Administrație. Când avea câte o idee, o prezenta ca pe o mare descoperire și nu accepta contrazicere. Avea și afinitate față de „valoarea”  unora, mai ales dacă era „sponsorizat” cu ceva. Nu știu de unde avea atâta trecere, în fața lui,   administratorul Petrică,   abilul admini- strator care știa să-și „slujească” șefii. Trecere aveau și cei care erau un pic grandomani.

Lipsa de diplomație în relațiile interumane, îl făcea să piardă teren, uneori, în fața colectivului didactic, dar suplinea prin aceea că nu suporta să primească sfaturi de la unele „tovarășe”, ca directoarea adjunctă Zamfira Ciubotaru, sau secretara de partid Marta Rotaru, caractere insuportabile, care-l iritau cu insistențele lor în prostie.
Legat de directoarea adjunctă, am avut satisfacția că directorul Vlad Ciubotariu mi-a dat câștig de cauză într-un conflict.
Problema era că adjuncta era cam repezită și își cam supraevalua puterile.
Avea directorul și merite, dar uneori le ducea până la încăpățânare, neștiind să plece urechea unde trebuie, ci mai degrabă la cei care-i creau avantaje materiale (un gard, o amenajare la fântână și altele).