FAMILIA
I.- VIAȚA DE FAMILIE
O poveste cu tâlc
„A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.
Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.
Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec…Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Ştii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât am uitat să strălucesc!”
De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa măsură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem. Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
Nu uitați:
cel mai mare dușman al omului este el însuși!
Viața de familie face parte din viața intimă și nu pot fi redată toate aspectele.
Ce frumoasă este căsnicia, la început, plină de tandrețe și devotament!
Toate treburile se fac împreună, cu multă dragoste, cu acceptare în orice se face și-n orice se spune. Câteva aspecte plăcute merită menționate:
-
Am locuit într-un apartament la comun, având o singură cameră, dar nu ne păsa, eram fericiți unul cu altul;
-
Când veneam de la lucru, mâncam cartofi prăjiți cu ochiuri și nu aveam bani decât de la o zi la alta, dar eram fericiți;
-
Îmi făcea mare plăcere să fiu alături de soție și ne distram cât puteam de mult, pe la filme, la teatre, ascultând muzică, în plimbări;
-
Treburile casei le făceam împreună: mâncare, spălat rufe, curățenie, cumpărături, etc. Ce frumos era când urcam pe bloc să scuturăm țoalele și după fiecare scuturare le strângeam apropiindu-ne unul de altul și la terminarea strângerii ne sărutam, de fiecare dată
De la începutul căsniciei, până la crearea unui echilibru, în care fiecare din soți își cunoaște locul în familie, este un drum lung, poate chiar toată viața. Totul depinde de caractere. Pentru supraviețuirea căsniciei e nevoie ca, în conflictele de păreri și interese, conflicte care apar la tot pasul, unul din parteneri să cedeze. Nu ar fi o problemă cedarea în cadrul unei dispute, De nenumărate ori se întâmplă că niciunul nu cedează și se ajunge la supărări, lipsă de încredere reciprocă, de reproșuri, mai mult sau mai puțin violente, și toată viața devine o rutină, plină de situații conflictuale, alternate de împăcări, însă niciodată rănile provocate de cuvinte nu se vindecă. Se simte un fel de lehamite de viață, cu multe regrete și cu încercări de redresare a vieții de familie. Așa se face că, căsnicia poate fi considerată ca un contract de acceptare, ca o instituție în care îți petreci viața.
Cele mai multe disensiuni au apărut de la copii, de la serviciu, de la așteptări neîmplinite.
|
|